A ratat transferul la Dinamo, Rapid și Steaua din cauza unei semnături false validate de FRF » Mărturia unui campion în Liga 1: „Eram stresat în ultimul hal. Credeam că o iau razna”

În direct la GSP Live, Leonard Naidin (42 de ani) - campion cu Dinamo în 2004 - a vorbit despre multe dintre experiențele sale din fotbalul românesc: cum i-a fost falsificată semnătura de către șefii clubului, de ce a greșit la Dinamo, confictul cu Sorin Cârțu și stafful lui

Leonard Naidin a fost un fotbalist atipic. În timp ce unii ignoră să-și dea bacalaureatul, fostul mijlocaș a terminat două facultăți înainte de a se lăsa de fotbal. Acum, lucrează la Agenția Națională de Administrare Fiscală și se ține departe de fotbalul de seniori. 

Își aduce aminte amuzat de experiențele din carieră, de relația specială pe care a avut-o cu „antrenorul sufletului” lui, dispărutul Ionuț Popa, dar se întunecă atunci când vorbește despre practicile ilegale ale conducătorilor din fotbalul românesc de care s-a și lovit și care i-au întârziat promovarea la Liga 1. Totul, într-un interviu în direct acordat Gazetei chiar din sediul ANAF Timișoara.

128 de meciuriși 4 goluri are Leonard Naidin în Liga în tricourile lui FC Bihor, Dinamo, Poli Timișoara, Poli Iași și CS Mioveni

- Ce face Leo Naidin la 42 de ani? 

- (Râde) 21. Lucrez la ANAF, în Timișoara, și în paralel antrenez două grupe de copii și juniori. La ANAF, lucrez în cadrul compartimentului Serviciul Administrativ de Investiții-Achiziții. Ne ocupăm de tot ce se cumpără pe regiunea Timiș. Tot ce ține de achiziții, reparații, trece prin noi.

- Cum ai ajuns acolo? 

- Când jucam fotbal, am terminat și două facultăți. Facultatea de educație fizică și cea de științe economice, finanțe bănci. Și am vrut să mai fac info-calculatoare.

- Mulți fotbaliști spun că nu au avut timp de studii. Tu când ai avut timp? 

- Nu e ușor. Am început facultatea de sport când jucam la Poli Timișoara, am intrat la stat. Am putut să fac doi ani, apoi m-am mutat la Oradea din cauza litigiului cu Poli și am înghețat facultatea. Am continuat-o la Iași, când am jucat acolo. Iar facultatea de științe economice am început-o spre finalul carierei, când am jucat la un nivel mai scăzut. Dar cred că era mai bine dacă alegeam calculatoarele…

- De ce spui asta? 

- M-a atras mereu domeniul ăsta. Doar că era și mai lungă și îmi era și puțin peste mână să o fac. Și nu știu dacă mai aveam capacitatea de a prinde noțiunile așa de repede. Soția mea lucrează în IT, mă mai uit și eu pe la ea și îmi prind urechile. 

„La Liga 1 e un circuit închis de antrenori”

- Spuneai că antrenezi și copii. Nu vrei să antrenezi mai sus? 

- Nu. Am două grupe de copii foarte buni la Atletico Timișoara împreună cu Cristi Dancia. Îi antrenez de vreo doi ani și văd îmbunătățiri la ei. Am antrenat seniori la liga a patra, luasem o echipă de la retrogradare și o dusesem pe locul doi, dar îmi place lucrul cu copiii. Am făcut un curs online de trei luni la Barcelona pentru antrenori de copii și juniori, am aflat o grămadă de lucruri. Am avut oferte la seniori chiar și de la liga a treia, dar mi-ar fi greu. Trebuie să faci multe compromisuri la toate nivelurile.

- Ce fel de compromisuri?

- Jucătorii de acum nu mai sunt ca pe vremea mea. Vorbesc de parcă am 100 de ani, dar așa e. Jucătorii din ziua de azi sunt greu de mulțumit, se supără, tinerii nu mai au răbdare deși au șanse pe care noi nu le-am avut. Să mergi la 17-18 ani să joci la Liga 2, Liga 1… Iar la antrenori e un circuit închis la primele două ligi.

- Ți-e dor de cariera ta de fotbalist? 

- Spune-mi unul căruia nu îi e dor.

- Ce îți lipsește cel mai mult? 

- Chiar și cantonamentele erau frumoase. Mi-e dor de rutina de fotbalist, de deplasări, de spectatori, de fotbaliștii de atunci. Erau fotbaliști atunci, îi recunoșteai după față. Acum, nu îi mai recunoști pe stradă.

- Ai pomenit de litigiul cu Poli. Ce s-a întâmplat? 

- Era prin 1999 sau 2000. Erau probleme mari la Timișoara cu banii, iar atunci a venit un salvator pe un cal alb, numit Claudio Zambon. A achitat niște salarii restante și niște prime de câteva mii de dolari. După ce a venit el, eu eram titular, jucam meci de meci și aveam un contract în care scria zero lei la salariu.

- Cum adică? Nu era nicio sumă pe hârtie?

- Nu, nimic. Venisem de la juniori și trebuia să semnezi automat cu clubul. Stăteam la mama și la tata, mâncam la ei. Nu eram la nivelul pretențiilor tinerilor de azi. Aveam un telefon Alcatel de îmi trebuia un ghiozdan să îl car. Mă duceam la antrenament cu tramvaiul și cu firobuzul. A venit Zambon, am reușit niște rezultate decente, dar am retrogradat în ultima etapă. S-a făcut fuziunea, a cumpărat locul lui Dacia Pitești și au venit vreo șapte jucători.

Semnăturile exersate de președinte pe un calendar 

- Așa… 

- A început un sezon nou, mi-au făcut și mie contract nou. Am luat 10.000 de mărci germane, dintre care 5.000 la semnătură și mi-am cumpărat un Open Kadett. Au trecut trei etape și a adus un antrenor italian, Lorenzo Rubinacci. Apoi a venit președinte Marcel Iancu, de la Craiova. Când a luat Iancu contractele la verificat, a văzut că mai aveam un an de contract. Intrasem în ultimele șase luni, practic. Deja eram în contact cu Dinamo, mă întâlnisem cu ei la Timișoara.

- Semnaseși ceva cu ei? 

- Da, aveam contractul semnat, ne înțelesesem să merg gratis din vară. Din momentul ăla, a început Iancu: „Semnează prelungirea, semnează! Dacă nu semnezi, nu te luăm în cantonament”. Nu m-au lăsat să merg nici la lotul național. Pe de altă parte, Zambon îmi scotea ochii că îmi dăduse 100 de dolari pe o terasă din București. Pe bune?!! 100 de dolari, când eu nu aveam nici salariu în sezonul trecut?!

- Era presiune asupra ta? 

- Nu că presiune, nu îți vine să crezi. Zi de zi. M-au luat la Norcia în cantonament, iar acolo mă presau: „Semnează și te vindem la Perugia!”. Le-am spus că dacă au deja ofertă, de ce e nevoie să semnez. Să mă vândă pur și simplu. Ei ziceau: „Nu! Semnează să se vadă că ai contract cu noi”. În timp ce discutam, mi-au căzut ochii pe un calendar din ăla de birou. Pe el, erau niște semnături ca ale mele.

- Cum adică? 

- Pe cuvântul meu, să nu mă mișc de pe scaun! Am întrebat: „Ce e cu astea?”. Iancu mi-a zis: „Tu ce crezi?! Semnez eu în locul tău. Tu crezi că nu te fac?!”. El își făcea mâna cu semnătura mea. Bine, nici nu era foarte greu de reprodus.

- Și ce ai făcut? 

- S-au liniștit apele, ne-am întors în Timișoara. Au trecut câteva luni, se face vară și mă duc în vacanță la mare. Eram acolo și mă sună nea Tică Dănilescu. „Mă, copile, vezi că au venit ăștia de la Poli cu un contract de-al tău semnat pe cinci ani și înregistrat la FRF și la ITM”. I-am zis că n-am semnat nimic. Am plecat cu trenul de la mare la București, m-am dus la federație și am cerut o copie. Credeam că m-au păcălit, dar nu aveau cum. Eram foarte atent la ce semnam. Când mă uit, nu era semnătura mea. Am cerut expertiză grafologică, tot.

- Și ai rezolvat? 

- Între timp, ajung la Dinamo, plec cu ei în turneu în Serbia, am și jucat. Când ne-am întors, am avut meciul de prezentare al lotului. Înainte de meci, a venit Ion Marin și mi-a zis: „Vezi că nu te pot băga că au venit ăștia de la Timișoara cu o hârtie în care ne amenință că riscăm nu știu ce dacă te mai folosim”. Mi-a zis să rămân, să mă antrenez doar la Săftica unde era sigur. În rest, nu mă puteam afișa nicăieri.

Negocierile eșuate cu Copos și Becali

- Ai rămas? 

- Am venit la Timișoara, dar i-am dat în judecată în penal la Timișoara. La comisiile FRF, expertiza lor a susținut că eu am semnat contractul. Făcuseră expertiza grafologică după două semnături ale mele, nici măcar nu analizaseră semnătura falsă de pe contract. La Timișoara, am fost la detectorul de minciuni și expertiza judiciară a arătat că nu e semnătura mea. A ieșit că e semnătura lui Marcel Iancu. L-au dat în urmărire generală, l-au arestat și l-au băgat 21 de zile la pușcărie. M-am dus cu toate dovezile astea la FRF, iar federația a zis că nu e interesată. 

- Erai blocat într-o situație absurdă. 

- Da, mă antrenam cu o echipă de liga a treia din Timișoara. Poli mă chema să mă întorc, i-am refuzat. Apoi a venit o ofertă de la Rapid. M-am dus la Crowne Plaza și m-am întâlnit cu George Copos, Constantin Zotta și Paul Cazan. Aveam contractul în față, plăteau pe mine 270.000 de dolari și jumătate din revânzare. Cu contractul în față, impresarul meu de atunci, Florin Iacob, le-a zis: „Băi, dar dați atâția bani pe el când eu vi-l scot liber într-o săptămână?!”. Când a auzit Copos, i-a convenit. Am plecat de acolo lăsând contractul pe masă.

- Și? 

- Vezi tu, așa e în viață. Știi cum e vorba aia, dă-i prostului mintea de pe urmă. În loc să iau contractul și să-l semnez fără acordul lui Iacob, am ascultat de el. Mi-a părut rău încă din tren, în drum spre casă. M-am întors la Timișoara, mă antrenam singur și fără chef. Apoi, m-am dus cu UTA în cantonament la Moneasa. Eram acolo când m-a sunat Florin Iacob: „Suie-te în mașină, ia trenul și du-te că te așteaptă Gigi Becali la București!”.

- Te voia și Steaua? 

- Da, da. M-am suit în tren, dimineața am fost la București. M-am cazat la Ambasador, vizavi de Lido. Ne-am întâlnit și mi-a zis: „Băiete, te rezolv, gata! Vii la Steaua!”. Am plecat bucuros acasă, apoi am mai vorbit cu el la telefon peste o săptămână. Tocmai avusese un scandal cu Cristian Tudor Popescu, îl bătuse la o terasă. Mi-a zis că mă rezolvă până când nu m-a mai rezolvat nici el. Din momentul ăla, n-am mai putut. Eram stresat în ultimul hal și am ales să mă duc la FC Bihor în ultima zi de transfer. Riscam să mai stau jumătate de an și cred că o luam razna. Vorba aia, după Dinamo, Rapid și Steaua am ajuns la Oradea, la Divizia B.

- Era plata pentru că ai refuzat compromisul… 

- Știi cât de ușor îmi era? La un moment dat, Zambon mai cerea doar 50.000 de dolari pe mine, iar Dinamo ar fi putut să plătească suma aia. Dar am zis “Nu”. Nu era corect, nu era semnătura mea pe contract. Dar acum poate că aș proceda altfel. Am pierdut un an de zile, dar de fapt am pierdut aproape trei ani, că am coborât la B. Ce-ar fi însemnat să merg atunci la Rapid sau la Dinamo, chiar dacă nu aș fi fost titular?!

„Am greșit la Dinamo, trebuia să trag mai tare”

- Ai ajuns la Dinamo până la urmă în 2003 și ai luat titlul. 

- Dacă m-ai pune acum, n-aș mai pleca de la Dinamo niciodată.

- Ce s-a întâmplat de ai plecat? 

- După ce am ajuns la Dinamo, am jucat în prima perioadă. Apoi parcă s-a rupt ceva. Au fost și câteva accidentări, dar dacă analizez la rece ajung la concluzia că a fost și vina mea. Poate că m-am mulțumit că am ajuns acolo, trebuia să trag mult mai mult decât până atunci.

- Te prinsese flama Bucureștiului? 

- Nu, nici vorbă. Nu ieșeam în cluburi, nu pierdeam nopți. Mergeam maximum la un restaurant sau luam mâncare acasă. Dar trebuia să muncesc eu mai mult, să fac sală în timpul liber…Trebuia să fiu la alt nivel. Și puteam să fiu. Dar n-am mai vrut să rămân, intervenise o frustrare.

- Andone îți dădea ceva explicații pentru faptul că nu prea jucai? 

- Nu neapărat. Îl apreciez pentru ce a făcut. Ok, poate că am avut niște discuții în contradictoriu, dar antrenorul are mereu dreptate. Eram supărat, m-a văzut și m-a întrebat. Mi-am dorit foarte mult să plec și a atunci a venit oferta de la Poli, se făcea noua echipă cu Marian Iancu investitor. Am ales să plec deși domnul Borcea, cei din club, nu erau de acord să plec. Am zis că nu mai vreau să rămân, cu orice consecință.

- Erai foarte supărat. Dacă aveai mintea de acum, ai fi rămas chiar dacă nu jucai? 

- Da, da. Până la final tot jucam. Aș fi stat să demonstrez că sunt cel mai bun, dar atunci nu gândeam așa. Un sfat pentru tinerii din ziua de azi: oricât vi se oferă să jucați, nu fiți nemulțumiți! Mă uit și la copiii pe care îi antrenez. Sunt nemulțumiți dacă îi scot, dacă nu îi bag de la început. Important e ca în timpul ăla pe care ți-l dă antrenorul să fii util pentru echipă. Niciun antrenor nu te ține pe bancă dacă ești bun.

- Am văzut o poză de la meciul cu Manchester United de pe Old Trafford, în duel cu un Cristiano Ronaldo tânăr. Ce îți mai aduci aminte de atunci? 

- Am fost impresionat de calitatea gazonului. La antrenament, l-am cam rupt, au sărit niște brazde, dar a doua zi era impecabil. Apoi, am fost uimiți de cât de repede s-a umplut stadionul chiar înainte de meci. Nu știu pe unde au intrat oamenii ăia în cinci minute. Ca joc, am făcut o primă repriză decentă, apoi am luat goluri pe niște greșeli personale, dar nimeni nu poate fi găsit vinovat. Erau la un alt nivel. Și mai țin minte ce i-a făcut Cristiano Ronaldo lui Cristi Irimia în tușă.

- Nu mai țin minte… 

- Vai de capul meu. Nu aveai ce să-i faci. I-a tras-o cu călcâiul, i-a dat-o pe la spate. Nea Ando voia să-l certe la pauză pe Irimia: „Băi, Kiki, ce faci?”. Irimia era roșu tot la față, când l-a văzut nea Ando nu i-a mai zis nimic. Alerga Ronaldo de…vai, vai!

 „Olăroiu era profesionist total. El a schimbat-o pe Poli”

- Cum a fost perioada a doua la Timișoara? 

- Am rămas impresionat de Olăroiu, chiar dacă nu avea experiența de acum. Cred că e cel mai bun antrenor cu care am lucrat. Era „profi” total. Și prin el s-au făcut toate investițiile la Timișoara. Terenuri, stadion, sală de forță, tot. Înainte, ne mâncau liliecii și șobolanii în vestiare și când ne-am întors din cantonament aveam condiții de cinci stele. A fost o perioadă bună, dar au fost foarte multe schimbări. Iancu l-a dat afară pe Oli, a venit domnul Hagi, apoi Cârțu, apoi Artimon. A fost haos. Atunci am vrut să plec.

- Unde? 

- Aveam ofertă din Kazahstan, erau niște bănuți buni. Dar nu m-a lăsat domnul Cârțu, mi-a zis că se bazează pe mine. Iar la primul meci, la Iași, nu am jucat. Mi s-a stins becul atunci, mi s-a pus ceața. Eu și Alexa jucam mijlocași centrali. Alexa era suspendat, iar singurul mijlocaș central valid din lot rămăsesem eu. Iar Cârțu a jucat cu doi fundași stânga de meserie ca mijlocași centrali, Bălace și Izvoranu. Atunci am luat foc.

- Ce ai făcut? 

- Am avut un schimb de replici cu toți din staff după meci. În meci, se înclinase terenul în partea stângă cu Bălace și Izvoranu. Băieții nu aveau vină. Unul dintre secunzi a venit în vestiar să ne felicite că făcuserăm un mare 0-0 cu Iașiul. N-am mai rezistat și am izbucnit: “Ce-am făcut, mă? Pe ăștia trebuia să-i batem cu 3-0 dacă vrem să ne batem la campionat!”. În fine, ne-am certat, iar de luni am început să mă antrenez singur. Eu și alți doi băieți de care voiau să scape. Făceam ce voiam noi, jucam tenis cu piciorul.

- Atunci ai plecat la Iași?

- Da, dar i-am dat în judecată la federație pentru că nu-mi dăduseră banii. Dar federația lucra atunci doar trei patru luni pe an, iarna era pauza, vara pauză, erau concedii multe. Intrau în concediu din noiembrie până în martie. Și a trebuit să plec la Iași în ultima zi de transferuri. Înainte de plecare, m-au luat în lotul echipei mari o dată, dar antrenorul mi-a zis clar că nu poate să mă bage. Artimon era. Nu era decizia lui.

- Cum a fost experiența cu antrenorul Hagi? 

- Era la început de carieră. Nu vedea lucrurile cum le vede acum. După cariera pe care o avusese, era foarte greu să devină antrenor și să aibă de la noi așteptări de fotbaliști de nivelul lui. Noi eram muritorii. Era pretențios la partea de execuții, dar pentru el era ca mersul pe bicicletă, noi, ceilalți, întâmpinam probleme. Dădea o pasă de 70 de metri fără se uite, noi o împingeam 30 de metri. Avea așteptări care pentru noi nu erau simple. Se băga la antrenament, îi dădea una de nu știa portarul de unde să o ia. A fost mare. Mai târziu, a făcut trecerea de la mare jucător la mare antrenor.

Ceasul spart al lui Ionuț Popa, cadou pentru Bâlbă

- Ai spus mereu că Ionuț Popa a fost antrenorul sufletului tău. Povestește-ne două momente cu el. 

- Avea un ceas cu ecranul spart. Aveam noi o perioadă în care pierdeam ba prin minutul 90, prin minutul 92. Aveam un ghinion fantastic. La un antrenament îi zic: “Profesore, ce faci cu ceasul ăla?”. El: “Ce are?”. Zic: “Nu vezi că are ecranul spart?! Aduce ghinion!”. El: “Bă, ești prost, pe bune?! Îl arunc!”. L-a scos de pe mână și l-a arunc peste un gard de vreo cinci metri. Când terminăm antrenamentul, Bâlbă se duce, ia ceasul, se duce în mall și îi schimbă ecranul. A doua zi vine și zice: “E, profesore, îți place ce ceas am?”. Profesorul zice: “Bă, tâmpitule, e ceasul meu! Dă-l înapoi!”. Bâlbă face: “Nu, bre, e al meu acum!”.

- Ce l-a dus mintea pe Bâlbă…

- Daa, aveam un grup frumos la Iași. Era un băiat de prin oraș care tot voia să fie fotbalist. Îl chema Valentin. Avea vreo 40 și ceva de ani, cu păr creț, fără vreo doi dinți. Tot zicea că nu i se dau șanse să fie fotbalist, că e cel mai bun executant de lovituri libere. El și Claudiu Niculescu, așa zicea. Noi îl îmbrăcam în echipament și îl băgam în antrenament. Când îl vedea nea Popică făcea: “Bă, ce naiba faceți?”. Noi ne rugam de el: “Profesore, dă-i și lui o șansă!”. (râde în hohote).

… 

Am avut două antrenamente. L-am încins bine pe ăsta la un antrenament, apoi l-am pus pe un masor să-i facă masaj cu Finalgol pe tot corpul. Era un încălzitor de te ardea tot corpul. L-a masat și pe piept și pe gât, bine că nu l-am omorât. Îi ardea tot corpul la antrenament. I-am zis la final că trebuie să intre la saună și la bazin cald să scape de arsură. Noi eram complet nebuni…Bine că n-a crăpat.

- N-aveați foarte multă minte. 

- Sunt multe, multe. Dar nea Popică a fost omul cel mai apropiat sufletește de mine. Când am venit la Iași, mă dorea și Vasluiul. Nu voiam să merg acolo. Profesorul mă tot suna și zice: “Bă, fii atent, le spun ăstora că nu te duci la nicio echipă, că vii doar la mine pentru că nevastă-ta e nepoata mea”. Seara, mă uit la televizor și văd: “Naidin nu vine decât la Iași pentru că Mihaela e nepoata mea!”. Soacră-mea zice: “Mă, al cui e neamul? Al meu sau al lui socru-tu?”.

- La final nu scapi. Vreau să te întreb dacă ai jucat în vreun meci aranjat. 

- (Îi dispare zâmbetul de pe față). O singură dată, când eram la Poli trebuia să facem ceva la Alba-Iulia, dar n-am mai făcut nimic. Era cu trei puncte ei, trei puncte noi. În rest, nu. Cu toate că poate am simțit la unele meciuri, când jucam la Iași. 

- Că adversarii se dau la o parte? 

- Nu, că adversarii sunt mult mai buni și noi prea slabi. Dar nu pot să acuz pe nimeni, nu am dovezi. Nu a venit niciun antrenor să-mi spună vreodată. Nici măcar în Azerbaidjan, unde trebuiau să se dea unii la o parte și s-au dat la o parte până ne-au bătut 2-0.