Unu la un miliard!

Bazin scurt, laude kilometrice. Am aflat iar că David Popovici este un fenomen și că trebuie să fim recunoscători că îi suntem contemporani.

Populația planetei a fost estimată la 8 miliarde de locuitori în luna octombrie a anului în curs. Exprimată pur matematic aceasta arată așa: 8.000.000.000. Impresionant, mai ales când afli că ne-au trebuit 200.000 de ani să facem miliardul, dar numai încă 200 ca să mai adăugăm 7 miliarde de suflete la total. Acesta nu este însă începutul unui articol demografic, ci doar încercarea de a pune în context o declarație peste care nu-i bine să trecem prea ușor.

O „mică” pagină de istorie

S-a întâmplat acum câteva zile la Aeroportul „Henri Coandă”, la întoarcerea lotului de natație care participase la Campionatele Europene în bazin scurt de la Kazan. Repet, bazin scurt, 25 de metri, probă neolimpică. Lume destinsă, fețe pe care le ghiceai zâmbitoare chiar și sub masca de protecție. Era și cazul președintei federației de resort, Camelia Potec. 

Totuși, nu campioana olimpică de la Atena era vedeta momentului, ci înotătorii David Popovici și Robert Glință. Medaliat cu aur la 200 metri liber, David Popovici a vorbit primul. Nu s-a sfiit să își caracterizeze performanța ca fiind o (mică) pagină de istorie a înotului românesc. „Mică” a venit așa, ca o concesie tardivă pentru cei care au o relație mai respectuoasă cu istoria. Nu doar a sportului, în general.

Mai sunt vreo 7 fenomene la pândă

A venit apoi rândul lui Robert Glință, și el dublu medaliat la Kazan, argint și bronz. Exercițiul de admirație pentru colegul David Popovici a depășit așteptările. Nu știu dacă toate, fiindcă bălăceala asta în superlative unsuroase și laude destrăbălate este sport național cu mulți adepți. Pe scurt, Glință a spus despre Popovici că este unu la un miliard. 

Adică, probabilitatea ca unul ca Popovici să se nască, să crească, să muncească și să ajungă să „performeze”, astfel încât planeta asta suprapopulată să stea cu gura căscată la isprăvile băiatului de 17 ani din București este de unu la un miliard. 1 la 1.000.000.000. Este, așadar, de așteptat ca în afara lui David pe planetă să mai fie totuși vreo 7 fenomene la pândă pentru a înșfăca gloria.

Ce s-ar mai fi scris, ce epitete mai găseam?

Ce poți să mai zici în fața unor astfel de exagerări? Poate doar că nu fac bine. Nici lor, nici nouă. Cum poți să reacționezi în fața acestui entuziasm care poartă stigmatul provincialismului? Semnalându-l și asumându-ți ocările care vin la pachet. Împrospătând memoria celor care vor să aibă memorie cu potopul de epitete de după acel loc 4 de la Jocurile Olimpice de la Tokyo obținut de Popovici la 200 de metri. 

Ce s-ar mai fi scris și ce s-ar mai fi spus dacă tânărul fost stelist actual dinamovist reușea nu bronzul de care l-au despărțit 2 sutimi de secundă, ci argintul sau chiar aurul? Ce adjective gata să fie detonate mai găseam prin DEX? Că fenomenal, extraordinar, fabulos, uluitor sau răscolitor fuseseră epuizate.

Ce marketing, ce promovare!

O (mică) pagină de istorie a fost scrisă într-un bazin (scurt) din Kazan. Încă o pagină despre lauda ca instrument de sminteală a fost scrisă de cei implicați direct și de rapsozii lor recrutați din mai toate zonele care au atingere cu sportul. 

Este orbire (răutate) din partea unora ca mine, când ei, de fapt, sunt purtătorii unui mesaj despre sfidarea limitelor? Este un marketing excepțional construit (de cine, de ce?) în jurul acestor băieți, mai ales în jurul lui Popovici, sau este obtuzitate nătângă a celor care simțim un miros suspect în jur? Ne vom lămuri la concursurile care contează cu adevărat. Europene, Mondiale și Jocuri Olimpice. 

În bazine de 50 de metri. Bune de antrenament, concursurile în bazine de 25 de metri seamănă cu fotbalul de sală ori cu tenisul cu piciorul. Din ce știu, la chestiile astea exotice suntem printre cei mai buni din lume. Și acum, capul la fund, că urmează cursa 4X100 înjurături mixt.