Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!

Tot înapoi!

Filmuleţul durează 2:24. Un pic mai puţin decât i-a trebuit lui „Cactus 1549” să aterizeze în râul Hudson după ce a fost lovit de păsări şi a pierdut ambele motoare. Aterizare reuşită, deşi toate şansele erau de prăbuşire şi moarte a pasagerilor prin impact, foc sau înec. 155 de suflete au trăit o minune. Câteva mii de mile mai la est, minunile sunt invocate la tot pasul.

Distracția continuă

Acolo, un autocar plin de minori aparţinând fotbalistic Clubului Sportiv al Armatei Steaua (că aşa au poruncit nişte minţi luminate să fie denumit fără greş gruparea unanim rostită, în nemernicia noastră, Steaua) nu aveau nevoie de nicio aterizare de urgenţă, de nicio decizie magistrală ori de vreo aliniere a astrelor. Dar, trăind în România, aveau, evident, nevoie de o minune. Aceea a unei alte educaţii.

Educaţia e un subiect vast. „Nevastă-mea nu se vaccinează. Nu ne vaccinăm! Mulţi profesori nu se vaccinează. Să vedem cum o să funcţioneze şcolile!”. Un soţ de profesoară. De educatoare. Minunea nu s-a produs. Distracţia continuă. În şcoli, în autocare, în spitale, în morgi. Şi, mai ales, în viitorul luminos.

O excursie de neuitat

În filmuleţ, copiii sunt strigaţi la apel de adulţi bine îmbibaţi. „Tibiii, Tibiii, zi-i lui tac-tu ceva! Vino, să vedem paharul!”. Numitul Tibi încearcă să se fofileze, dar n-are nicio şansă. Miracolul e absent la apel.

Tibi trebuie să răspundă cetăţeanului turmentat - părinte responsabil, sau antrenor, orice ar fi, educator – care flutură paharul cu un lichid arămiu şi nu acceptă un refuz.

„Tibiii, vino, mă, încoa!... Ia-o pe asta, ia, ia, ia!”. Şi i se întinde o sticlă care nu pare a fi de ice tea, mai degrabă de fire tea. Tibi se apropie cu ceva frână (spre cinstea lui) şi apucă sticla. „Ia, frate! Hai, noroc, Tibiiiii!”. Urale.

Tibi dă noroc cu specimenul care probabil că filmează şi ţine în mână paharul în acelaşi timp, ceea ce, dată fiind fluidizarea interioară, e în sine o performanţă. Mai mare decât victoria pe care puştii de 15 ani ai Stelei o obţinuseră întru petrecerea cu chiuituri ce a urmat în autocar. Urale din nou!

Nu lăsa pe mâine ce poţi bea azi!

Spre slava Domnului, numitul Tibi nu bea din sticlă şi o returnează. Dar calea i-a fost arătată. Aşa se sărbătoresc victoriile, pe muzică tare cu inflexiuni orientale şi alcool. Ce contează că sunt minori cu ani buni înainte până la majorat? Ce contează că aceia care ar trebui să-i ferească de prostii îi împing către ele? Bărbatul adevărat se căleşte de mic.

Femeia, la fel. Se căleşte, se perpeleşte, că unde dai, nu?, creşte, trăiască proverbele noastre care spun tot ce am vrea noi să ascundem. Asta e una dintre ţările în care educaţia esenţială începe de la vârste fragede: cum să bei zdravăn, cum să faci copii (de pe la 11-12 ani preferabil), cum să-ţi bagi şi să-ţi scoţi înainte a şti ce-i aia. Astea sunt deja tradiţii, ar trebui protejate. UE, băăăăă!

Nemuritoarele noastre palavre

După care ne mai întrebăm de ce, în epoca prim-planurilor, jucătorii, din Onoare până la naţională, înjură de când se trezesc până se culcă şi se fac muci cu orice ocazie? De ce oripilează lumea de îndată ce ies din văgăunile sportive în care sunt (in)cultivaţi?

Faptul că povestea de mai sus se petrece sub emblema istorică a Stelei e o decoraţie în plus pe această educaţie minunată care striveşte nu doar caractere, ci şi cariere. Că tot ne bălăcim în proverbe, de ce o fi apărut la noi vorba „S-a născut talent şi a murit speranţă”?

Întrebări între „bări”

De ce Tătăruşanu s-a retras de sub tricolor lăsând de înţeles că nu se mai recunoaşte în atmosfera din vestiar? De ce anumiţi părinţi trăiţi mult timp în Vest au ameninţat că nu-şi mai trimit odraslele la o naţională de tineret dacă nu dispar manelele din vestiar şi fiţele de cocalar.

Nu, nu-i întrebaţi pe fotbalişti. Ei sunt până la urmă victime. Acei copii din autocarul groazei pot fi încă salvaţi. Nu-i întrebaţi pe ei. Întrebaţi „educatorii”! Întrebaţi-i pe şefii lor! Întrebaţi epoleţii! Întrebaţi trecutul!