Visăm Qatar verde pe pereți și administrația Burleanu stăpânește peste Casa Fotbalului de șapte ani, nu de șapte luni, nu de șapte zile. Rezultatele: fotbalul nostru mort e la locul lui, pe masă, îmbălsămat în limbă de lemn și panglici colorate.
Ultimul nostru mare cutremur a fost pe 14 noiembrie 2001. Tocmai s-au împlinit douăzeci de ani.
Acea durere din care nu s-a născut nimic
Atunci, pe ploaie, pe noroi, naționala, antrenată de un Hagi prea tânăr ca să fie selecționer, prea mare fotbalist ca să nu fie, a pierdut calificarea la primul Mondial din mileniul III. România nu s-a calificat niciodată la un Mondial în secolul XXI și noi ne-am învățat să trăim cu inima smulsă din piept, fără să mai sperăm că ne vom mai vedea vreodată țara la un turneu final, chiar dacă, cu anii, au ajuns să rămână acasă mai mult Luxemburgul și Gibraltarul.
Atunci a durut, așa cum dor despărțirile – de copilărie și de ideea consolatoare că exiști totuși pe lume. După care, fotbalul românesc s-a obișnuit așa. A putrezit de tot.
Reforma amânată îngrozitor
Reforma ar fi trebuit să înceapă atunci și a fost amânată mai bine de un deceniu, iar Mircea Sandu a fost la FRF un garant al pasului bătut pe loc.
Abia în 2014, la Federația Română de Fotbal a ajuns o nouă „administrație”. Administrația Burleanu, deși cu greu ar fi câștigat alegeri și la mine pe scara blocului („Care Burleanu?”), uite că a câștigat Federația, mai ales că Gică Popescu a fost băgat la pușcărie. Care Burleanu? Între timp, s-a văzut. Și o covrigărie dacă „administra” așa, pleaca acasă de mult!
Rădoi? Să se ducă sănătos
Pe scurt, acum, în primăvară, fără să mai fie o știre, i s-a făcut fotbalului românesc de șapte ani, căci ne-am învățat și să trăim cu mortul în casă, pe masă, și să chiuim bezmetici în jurul vidului. Hai, că poate batem Armenia (pe cine?!), hai, că poate nu ne încurcă Islanda (!), hai, că acum, cu Liechtenstein (!!), acum ori niciodată...
Pleacă Rădoi? Să se ducă sănătos. A rulat mai mulți jucători la națională decât Snoop Dogg fire de iarbă pe oră, ceea ce înseamnă că ar merita probabil să intre în Cartea recordurilor pentru inconsecvență.
Problema, așadar, nu e că rămânem fără Rădoi, problema e că rămânem cu administrația Burleanu. În curând se vor face zece ani pierduți cu Burleanu, așa cum se vor face zece ani pierduți și cu Iohannis. Și unul, și celălalt ne vor lăsa mai rău decât ne găsiseră.
E problema noastră, nu a lor!
Administrația Burleanu, deci. Iată autorii morali ai ratării cumplite a renașterii fotbalului nostru – ratare care a însemnat, de facto, moartea lui (probabil pentru totdeauna).
Și cine a răspuns pentru asta? Evident, nimeni. Unde vă credeți? Ce să spun, a murit fotbalul românesc?! Păi, ce, a răspuns cineva pentru morții de la Revoluție, de la Mineriadă, de la Colectiv? Haideți, fiți serioși, vedeți-vă, domnule, de treabă! Fotbalul românesc e așa, ca o metaforă. A, că sunteți dumneavoastră învechiți și vă pasă... Asta e altă problemă, însă nu e problema noastră.
Și Stoichiță?!
Toți selecționerii promovați de administrația Burleanu – Daum, Contra, Rădoi – au lăsat în urmă vorbe mari și rezultate mici și foarte mici. Și cine a plecat acasă? Că Burleanu & Compania sunt la locurile lor, iar Stoichiță mână din gură băieții de deasupra băncii așa-zis tehnice. Au fost vremuri în care lui Stoichiță i se spunea "Lippi", fără ironie. Acum...
Ce să mai, administrației Burleanu nu i s-au recunoscut meritele în sisifica muncă de schimbare a imaginii fotbalului românesc, în clădirea noii imagini a fotbalului nostru. Care imagine? O imagine a înfrângerii, o imagine a dezolării. Furtul de vise, spulberarea iluziilor nu sunt infracțiuni în Codul Penal. Iar Federația se organizează după cum dorește. Așa că: și noi să fim sănătoși.
Rămânem la oile noastre, la scandalurile zilei, astăzi Gigi Becali împotriva lui Edi Iordănescu, mâine Gigi împotriva altuia, poimâine, tot Gigi și, poate, din nou împotriva lui Edi și tot așa – și tot așa...
Atunci când nu mai sunt postere
Acum douăzeci de ani, într-o lume în care, din fericire, internetul nu făcuse din oameni ce avea să facă, pereții erau încă plini de postere ale echipei naționale.
După douăzeci de ani, nu mai există postere și dacă merg de aici până la Bârlad și găsesc un singur wallpaper cu naționala României pe desktopul vreunui puști ar trebui să îl băgăm repede într-un muzeu fiindcă s-ar putea să fie singurul. Ultimul.
Dar nu îl vom găsi nici pe acela.
{{text}}