Am avut, probabil, cea mai accesibilă grupă din aceste preliminarii. Degeaba. Din 10 meciuri disputate, am rămas doar cu o singură repriză, prima a returului cu Germania (1-2), în care naționala a jucat cu adevărat ceva. Florin Prunea, portar la cel mai bun Mondial al nostru din toate timpurile, SUA 1994, crede că „mai jos de atât nu putem merge”.
Ba se poate! Și vom continua să vedem turnee finale la televizor dacă responsabilii fotbalului românesc vor lua și de acum încolo decizii „pe genunchi”, cum a fost aceea a ridicării lui Mirel Rădoi, un tehnician fără cine știe ce experiență, la rang de selecționer A. Și asta nici măcar nu este cea mai mare problemă a unui fotbal românesc, s-o recunoaștem, bolnav din cap până-n picioare.
Viața unei echipe, de club sau reprezentativă, este marcată de generații de jucători. Unele mai talentate, altele mai puțin. Când s-au confruntat cu probleme de calitate, francezii, belgienii sau germanii au realizat că ceva fundamental trebuie schimbat și au luat-o de jos. Au creat centre regionale de copii și juniori, au numit oameni competenți în funcții și au pus la punct strategii pe termen lung. Noi agonizăm de vreo două decenii și jos nu s-a schimbat nimic esențial.
Gică Hagi, singurul care a făcut cu adevărat ceva la nivel de copii și juniori, a tras numeroase semnale de alarmă, fiind primul care a vorbit despre necesitatea unei revoluții în fotbalul românesc. Discuția e, cu cine? Cornel Dinu, alt fost jucător și antrenor emblematic, observa că „avem vreo sută de școli de fotbal în București, dar antrenorii sunt, ca pregătire, la nivelul anilor '60”.
Iar ex-stelistul Marcel Răducanu, colegul său de generație, proprietarul unei școli de fotbal la Dortmund, a fost chiar mai explicit: „La copii și juniori e tristețe mare. În primul rând, nu avem tehnicieni școliți care să se ocupe de ei. La Timișoara, unul măcar n-a venit să urmărească antrenamentele mele, să vadă ce fac, cum lucrez!
Copiii vor. Am făcut antrenamente ca la Dortmund, aceeași tematică, aceeași intensitate. S-au străduit, dar sunt departe de cerințele fotbalului de azi. Nu știu, nu pot să-mi dau seama ce au făcut ei la pregătiri, până acum, dacă unii nici să lovească mingea corect nu știu”.
Aceia mai cu talent răzbesc. Un Moruțan, un Man sau un Ianis așa s-au ridicat. Problema lor, ca și a multor jucători români din generațiile de după 2000, este mentalul. Capital în meciurile decisive, cum a fost cel de săptămâna trecută, cu Islanda.
Când miza și presiunea cresc, fotbalistul mioritic se pierde, pentru că modelarea psihicului a fost și este total ignorată la vârsta junioratului. Pentru Marcel Răducanu, „esențial este ca un copil să-ți vină cu plăcere la antrenamente. Trebuie să știi să-l atragi. Dar cum să-l faci să se simtă bine dacă tu țipi la el? Sau dacă vede că alții, mai puțin înzestrați, prind echipa pe pile? L-ai pierdut din start”.
Rădoi e de acum istorie și vom avea cât de curând un nou selecționer. Poate că Federația va fi mai inspirată decât s-a dovedit până acum. Poate. Însă antrenorul e doar o verigă din lanțul tot mai ruginit al fotbalului românesc. Iar „cancerul” rămâne, atâta vreme cât acolo, la copii, nu se schimbă nimic esențial.
{{text}}