Vocația eșecului și nevoia de iluzii

Gică Popescu spune că nu s-a putut uita la meciul României din Liechtenstein din cauză că „tricolorii” au jucat în alb. Chestie de percepție, pe undeva explicabilă pentru cineva care a obținut atâtea și-atâtea succese în galben. Alții probabil că n-au intrat atât de fin în problemă, căci până la urmă nu albul echipamentului a deranjat în aceste preliminarii. 

Din partea mea, putea Federația să îmbrace echipa și-n costum, eventual la cravată, dacă respectiva vestimentație ar fi ajutat la ceva. Să fim serioși, România n-a ratat o nouă calificare pentru că n-a jucat în galben, ci pentru că n-a jucat nimic! E a 6-a campanie de Mondial consecutivă pe care o ratăm, la celelalte 5 am jucat în galben și nu mi se pare că a contat prea tare.

Am fost la meciul acela de la Bordeaux, în iunie 1998, când ne-a bătut Croația și ne-a trimis acasă de la Coupe du Monde. Nu mă gândeam atunci ce norocos sunt! De fapt, cred că nimeni dintre românii prezenți pe stadion sau în fața televizoarelor nu se gândea că pentru noi Mondialele vor fi, din acel moment, prilejul de a mai bifa un eșec și, eventual, de a mai cumpăra un televizor pentru a vedea HD sau 4K performanțele altora. 

Nu credeam atunci că sunt un norocos, dar tot mai mult încep să-mi dau seama că așa este, că sunt. Există generații întregi de oameni care nu știu ce reprezintă bucuria unui succes sărbătorit în stradă, a unei calificări fără emoții, a unui fotbal ce mai aducea și deziluzii fiindcă oferea, în principiu, iluzii. Acum am scăpat de grija asta, am scăpat de grija deziluziilor ce ar fi venit probabil din baraje, căci la cum arăta harta posibililor adversari nu văd cum putea exista un alt deznodământ. 

Dincolo de faptul că Mondialul ăsta se va juca-n decembrie, când noi suntem ocupați să tăiem porcul, să facem rost de brad și să alergăm ca niște căpiați după cadouri. Mondial ne trebuia nouă în decembrie!

Problema e că aceste generații de care aminteam mai sus și care formează acum, preponderent, publicul țintă al audiențelor au început să perceapă doar vocația eșecurilor. Pentru că doar de asta au avut parte. Și să crească-n spiritul ăsta, fotbalistic vorbind. 

Trăim vremuri complicate, iar oamenii au nevoie mai mult decât oricând de iluzii. Uitați-vă doar cât entuziasm a fost la Sevilla după calificarea Spaniei, sărbătorită cu șampanie ca un mare succes, deși era vorba de o banală calificare (pentru ei), nici măcar obținută la capătul unui meci strălucit. Însă Luis Enrique a reușit să ofere spaniolilor speranța că Spania poate fi din nou "furia roja", aruncând în luptă tineri, chiar copii (vezi Gavi), dar crezând până la capăt în ideile lui. 

Uitați-vă cât entuziasm a stârnit la Barcelona numirea lui Xavi ca antrenor și ce sentimente stârnește acolo venirea lui Dani Alves! Prin aducerea brazilianului de 38 de ani, dincolo de alte considerente despre care sigur o să mai vorbim pe-aici, Xavi a readus printre suporteri iluziile, făcând apel la memorie. Se poate și asta, la o adică.

Cine ar putea să readucă aceste iluzii la noi? Chiar făcând apel la memorie. E o întrebare grea, dar poate fi și simplă. Trebuie doar un pic de gândire și un pic de voință.

P.S.: Am o nelămurire și nu știu cine ar putea să mă ajute. Cred că am simțit cu toții lipsa spectatorilor la meciul cu Islanda. N-o să mă apuc aici să dau vina pe unii sau pe alții, să arăt cu degetul spre unii sau spre alții. 

Doar întreb: în momentul în care s-a știut că va trebui să jucăm fără public, s-a gândit cineva să încerce să mute meciul ăsta în Spania? La Castellon, Villarreal, Valencia, Madrid, oriunde. Sau în Italia? Sau în Germania, Portugalia. Chiar și-n Ungaria am fi găsit un stadion unde ar fi venit câteva mii de români. Măcar să facă demersul, ce poate ar fi fost respins de UEFA sau de islandezi. Dar măcar am fi încercat.