Ziua în care ne privim în ochi

De 1 Decembrie am fost liberi deşi ar fi trebuit să fim extrem de ocupaţi în a încerca să ne pricepem. Să înţelegem ce e cu noi, cum ne purtăm, încotro ne îndreptăm.

În ultima vreme am avut revelaţia că „împreună” e un cuvânt care nu ni se aplică. Un popor se defineşte prin valori comune. Am descoperit că nu ne punem de acord nici măcar asupra valorii fundamentale a oricărei fiinţe vii: instinctul de conservare.

Miștocăreala

Când pui în pericol viaţa ta şi a altora cu uşurinţa cu care bei o gură de apă te desprinzi de regulile fundamentale ale unei comunităţi. Asta ne-a revelat pandemia. Am mai descoperit că în această ţară fiecare e liber să facă fix ce vrea, cu risc minim al consecinţelor. Încă îmi zăngăne în minte acel „Doesn't exist!”, răspunsul miştocăresc al unui şofer, aruncat cu cinism impertinent unui poliţist la a nu ştiu câta cerere de a prezenta actele. 

Iar poliţistul n-a reacţionat, a continuat să se roage penibil, umilitor de acel individ. Unde, în ce ţară se mai întâmplă aşa ceva? În pădurea unor astfel de întrebări ne rătăcim ca popor.

Nadia şi nea

Sportul a pus România pe hartă, e cel mai bun ambasador. Folosesc aceste clişee pentru că am crescut cu ele şi multe altele care ne-au deformat minţile. Sigur că există un pic de adevăr. Dar numai un pic. Înainte de Nadia, nea Nicu cu al său refuz de a interveni pentru înăbuşirea Primăverii de la Praga a săltat R.S.R. în ochii lumii. 

O păcăleală, o „jmecherie”. La asta, campioni absoluţi. Apoi Nadia şi ceilalţi au arătat o altă latură a ţării, aceea a disciplinei militarizate în a crea un sport de mare performanţă, dublată de entuziasm şi inventivitate. În industrializarea forţată a României a fost inclusă şi fabrica de medalii.

Performanţii R.S.R.

Sportivii au devenit o castă privilegiată a sistemului atât timp cât „săpau şi tăceau” înspre aur. Dublul discurs pe care îl auzim şi astăzi îşi are rădăcinile în acele vremuri, când pe faţă campionii aduceau „călduroase mulţumiri tovarăşului şi partidului”, iar prin spate introduceau în ţară munţi de mărfuri de contrabandă. 

Ca şi lucrătorii cu stele din comerţul exterior, care făceau şi ei performanţă pentru P.C.R, sportivii serveau patria care îi servea înapoi funcţie de cât de cuminţi erau. Atunci am învăţat să fim fiecare pentru sine. Şi continuăm cu succes.

Aur cu pagaiele rupte

Sportul nostru azi e un fel de „Scapă cine poate”. Marile izbânzi sunt individuale sau create în comunităţi mici, cu mijloace de bord, cu „adus de acasă”, ca în spitale. Simona Halep, Ana-Maria Popescu sunt bune exemple. Poate canotajul să fie altfel, o comunitate, dar şi ea de capul ei (bun). 

Cu fotbalul e de poveste. După ce sistemul muribund a fătat cea mai bună generaţie, aceasta s-a dovedit mai apoi stearpă, incapabilă să dea naştere unor alţi Hagi. Vina e a tuturor, mai ales a noastră, aplaudacii, care ani şi ani am glorificat dacopatic un trecut frumos, dar, prin comparaţie cu vecinii estici, nici pe departe cel mai performant.

Disperarea de a ne închina

Încet, încet, au dispărut rezultatele, ba chiar aproape că au dispărut sporturi. De-a dreptul caz de studiu, apetenţa noastră de a ne inflama patriotic, de a crede, ca în anii '70-'90, că podiumurile internaţionale ne vor compensa retrogradările din viaţa zilnică, am ajuns să inventăm sporturi, cum ar fi handbalul individual.

Pentru că suntem cea mai mare naţiune a acestui sport cu cele mai mici performanţe, am făcut din Cristina Neagu o disciplină în sine. Titlurile ei de cea mai bună din lume au fost suficiente. Cristina a devenit, bănuiesc că fără voia ei, un soi de Tătuc la care se închinau toţi în vreme ce România acumula eşecurile. Vă aduce aminte de ceva?

Unde eşti?

De Ziua României, cel mai eficient ar fi să regăsim România, pe oriunde am fi rătăcit-o. E o ţară din care fug oamenii ca pe vremea comunismului, deşi nu e nici dictatură, nici război, molimă, foamete şi nici n-a crăpat pământul. Nu vorbesc despre a repara ţara, ci despre a o repera. 

Unde e? Ne facem că ştim, ne consolăm cu minunaţii încăpăţânaţi care se zidesc zi de zi în pereţii ei, ne încălzim de micile proiecte care înfloresc ici, colo în răspărul, nu cu ajutorul ei. Dar ea, în sine, e pierdută. Regăsirea României, cu sportul ei cu tot, iată un proiect de ţară. Pentru când om avea o zi ocupată.