La retragerea charismaticei Ana Maria Popescu

S-a retras Ana. Suntem tot mai săraci, iar luminița de la capăt aproape că nu se mai vede. Clepsidra este spre final și pentru Neagu sau Halep. 

Nisipul de abia se mai scurge, iar noi simțim asta cu fiecare turneu abandonat de Simona. Nici Cristina nu mai poate duce în cârcă naționala și a zis pas Mondialului din Spania. Aș îndrăzni să afirm însă că ieșirea din scenă a Anei Maria Popescu nu înseamnă un simplu adio spus de o mare sportivă, ci ieșirea din scena a celei mai charismatice personalități a olimpismului românesc din ultimii ani.

Performanțele acestei mari spadasine au fost mereu însoțite de o poveste spusă chiar de ea. Mereu am admirat campionii care pot să explice succesul, să îl împartă cu semenii, să știe să descrie trăirile, dezamăgirile, suferința sau munca din spatele performanțelor, iar jurnalul Anei Maria Popescu din timpul Jocurilor Olimpice de la Rio a fost cel puțin la fel de valoros ca acea tușă memorabilă din finalul ultimului releu contra Chinei. 

„Încă 5 zile de chin. Ce detalii să mai pui la punct când picioarele îți sunt de gelatină și mâna parca te întreaba «ce să fac cu bățul ăsta?» Serios?! Parcă uitasem tot ce am învățat în 20 de ani. Acțiuni simple fără a aprinde un bec. Dezastru. Eu asta am simțit la ultimele antrenamente. Mi-am înghițit cuvintele și bine am făcut. Echipa era pe picioare proprii, era pregătită și hotărâtă. Avea să fie, probabil, ultima zi de competiție pentru această echipă… o echipă cu rezultate frumoase, dar fără medalia care contează cu adevarat! Cea olimpică!

Ceea ce s-a întâmplat în competiția pe echipe rămâne în istorie. Că am surclasat echipe precum USA, Rusia sau China contează mai puțin pentru noi și mai mult pentru alții!

Un singur lucru m-a impresionat. Galeria! Să auzi o sală întreagă încurajându-te?! WAW! Asta nu se întâmplă des în filmul nostru și este uimitor când ți se întâmplă ție. MULTUMIM!”



- Ana Maria Popescu – Jurnal de la Rio

Cu câțiva ani înainte de acea finala electrizantă, Ana aterizase în București, iar în momentul deschiderii ușilor terminalului „Sosiri” se trezise față în față cu o puzderie de reporteri și camere de filmat. Doar echipa TVR venise pentru ea, restul televiziunilor fiind acolo pentru un interviu cu Cristi Borcea iar reporterul televiziunii de stat i-a strecurat informația. Când microfoanele s-au îndreptat către ea, a făcut o mică aroganță, refuzând dialogul. „Ați venit pentru Borcea, filmați-l pe Borcea” a fost mesajul. 

Tot Ana s-a supărat în vară, la revenirea în țară de la Tokyo, refuzând salutul ministrului Novak pe care l-a pus ulterior la colț pentru un comentariu nefericit, strecurat de acesta în social media. 

Unii au catalogat drept obraznice, chiar nesimțite cele două episoade, dar mie mi s-au părut reacțiile unei femei cu personalitate, care are suficientă valoare încât să nu înghită orice, nici măcar din partea a două din primele patru puteri ale statului, presa și executivul. Si uneori merită înțelegere și chiar o doză de răsfăț oameni precum ea, pentru că sunt tot mai puțini.

În ultimii ani Ana Maria împreună cu Virgil Stănescu, un alt fost sportiv cu discurs articulat, s-au străduit să ajute cluburile și federațiile, organizând diverse workshop-uri cu teme precum importanța educației pentru sportivii de performanță, comunicarea, relațiile cu media, subiecte prea puțin prezente în sportul nostru, tot mai sărac în resurse umane și financiare.  

Nu m-a mirat implicarea ei în asemenea proiecte, pentru că dincolo de sportivul imens care a fost, Ana Maria Popescu a reprezentat dovada clară a plusului pe care cei șapte ani de acasa, cei doisprezece de liceu, cei trei de facultate plus ceva cărți citite, îl pot aduce chiar și unui campion olimpic. Îmi vor lipsi și tușele dar și poveștile Anei!