Meseriașii

La capătul unui Rapid-Botoșani destul de bun (golul lui Marzouk, eroicul Horațiu Moldovan!) și al unui an suficient de complicat

Ne uităm de cele mai multe ori la ce nu funcționează în ceea ce atât de pompos este numit "lumea fotbalului românesc" și tindem să neglijăm că există și lucruri bune. Dar totul în viață rămâne pe de o parte și pe de altă parte.

Pe de o parte, avem o conducere nu tocmai inspirată a federației, naționala a avut un an fără reușite, de la nivel de ligă secundă în jos se cam lasă jalea, iar în prima noastră divizie se mai joacă fotbal doar din când în când (avem un record de nule la pauză!). În plus, avem fotbaliști care contează în divizii din Europa cât să strângem de jumătate de echipă.

Sunt și altfel de semne

Pe de altă parte, sunt și semne bune, ba chiar și foarte bune. Chiar în prima ligă există câțiva antrenori despre care n-ai argumente să spui că nu sunt meseriași: Croitoru sau Ciobotariu sau Iosif.

Meseriași în înțelesul exact-românesc al termenului, oameni care își cunosc meseria, au ochi la fotbaliști, mai știu și ceva tactică, obțin rezultate și te lasă cu sentimentul că își fac, firesc, echipele să fie mai sus decât ar fi cu alți tehnicieni (Botoșaniul, cel puțin, ar putea fi mai mult decât o pepinieră pentru granzii de la București). 

Bașca: Reghe a fost și el un antrenor bun până foarte de curând și, cine știe?, poate că va mai fi.

Și tot în Liga întâi ai oameni de fotbal care au trăit în fenomen la cel mai înalt nivel decenii la rând: Petrescu, Hagi sau Popescu. Nu e tocmai puțin.

Cât încă mai e Dinamo în prima divizie...

Pe de o parte avem o grămadă de echipe fără tradiție, pe de altă parte stăm mai bine decât în anii trecuți la formații de tradiție (să numărăm repede, cât încă mai e Dinamo în prima divizie...).

În definitiv, din prima ligă nu lipsesc Argeșul, Farul sau UTA (Craiove avem chiar două, deși era mai bine să fie una, dar bună), cu tot ce înseamnă asta - suporteri, pasiune, stadioane mai vioaie (când e voie). 

Măcar o Politehnica Timișoara de-am mai avea, un Brașov, un Petrolul Ploiești și, desigur, Steaua București... Ar fi bine, ar fi dătător de speranță. Dar, cu puține și regretabile excepții, promovările se câștigă totuși pe teren.

Și mai avem și fotbaliști extrem de interesanți, unii chinuiți de capriciile patronilor sau fixurile tehnicienilor sau din cine știe ce aiurea motiv. E trist și paradoxal că Budescu și Alibec, de pildă, nu și-au găsit o echipă la care să joace împreună ca pe vremea Giurgiului. 

Și mai sunt și toți acei fotbaliști cu experiență care și ei, în măsura în care apar, dau suflet echipelor la care joacă, fotbaliști ca Săpunaru sau Tamaș.

Un exemplu? Ce ziceți de Niță?

Nu stăm deloc bine la patroni, iar la conducători cu siguranță e loc de îmbunătățit și, asta este situația, să nu uităm că nici presa nu mai este la nivelul la care era acum douăzeci de ani.

Una peste alta, ne încearcă impresia unui naufragiu (stați liniștiți, și bulgarii sunt la fel ca noi!), dar pe de altă parte se joacă încă fotbal în România. Atât că ne lipsesc direcția, cârma, viziunea.

Desigur, jocul nostru cel de toate zilele merge și el în pași de dans cu societatea, care la rândul ei este bezmetică, tot mai puțin dispusă la sacrificii, educație, etică și rigorile muncii. Și atunci?

Și atunci, avem nenumărate motive să ne plângem și o facem un an întreg. Acum, cât mai e atât de puțin până în 2022, să salutăm seriozitatea unor jucători care au ținut steagul seriozității sus. Ca, știu și eu?, să zicem, portarul Niță de la Praga (deși, pe de altă parte, tocmai își pierde postul de titular). 

Da, da, Niță al nostru de la Praga, care, nu tocmai demult, ne-a salvat de la o umilință istorică în fața Germaniei. Căutați exemple, modele pentru tineri? Niță poate fi unul. Și se mai găsesc, se mai găsesc. Mai suntem dispuși să auzim și de bine?