Ancuța Bodnar (23 de ani) și Simona Radiș (22 de ani), campioane olimpice în proba de dublu vâsle la Tokyo, au primit trofeul „Sportivul Anului” la Gala GSP 2021.Cele două canotoare promit noi performanțe și în anul 2022!
„Împlinire, mulțumire, satisfacție". Așa caracterizează campioanele olimpice Ancuța Bodnar și Simona Radiș anul 2021, cel mai greu, dar și mai frumos din cariera lor. Anul în care și-au împlinit cel mai mare vis de până acum, cel de a urca pe prima treaptă a podiumului la Tokyo.
VIDEO Bodnar și Radiș, istorie pentru canotaj la Gala GSP 2021
Finalul lui 2021 e mai aglomerat ca de obicei pentru Simona și Ancuța. Până de curând au fost în cantonament la baza de la Siliștea Snagovului, abia de azi au câteva zile de vacanță pe care le vor petrece alături de cei apropiați. Pe lângă programul de pregătire bine pus la punct, care include două antrenamente în fiecare zi, s-au suprapus ori intercalat galele și festivitățile de premiere.
Gala GSP 2021 a fost, de asemenea, un eveniment care le-a răsplătit efortul și strălucirea din acest an, mai ales că sunt primele reprezentante ale canotajului care câștigă distincția de Sportivul Anului.
Aurul de zâmbet și durere
Sunt mai solicitate ca oricând, dar, recunoaște Bodnar, "în ultimele luni canotajul a căpătat mai multă recunoaștere". Lumea a început să le identifice pe stradă, să le ceară să se fotografieze împreună, să le adreseze cuvinte de apreciere. Le merită pe deplin. La Tokyo, pe finalul lunii iulie, au adus unicul titlu al delegației României și cea mai strălucitoare medalie din totalul modest de patru. De altfel, trei au fost cucerite de canotori, iar a patra de spadasina Ana Maria Popescu.
Parcursul de la Tokyo, precedat de luni întregi de muncă dură, ca de galeră, nu a fost simplu, deși fetele au făcut în așa fel încât, din afară, așa a părut. În realitate, s-au lovit de tot felul de piedici mai mari sau mai mici, de care s-au scuturat însă din pură voință proprie înaintea finalei. Și au câștigat-o detașat, maiestuos.
Ce înseamnă pentru ele să se afle pe podium, să li se cânte imnul? „Având în vedere că muncim foarte mult să aducem rezultate, este ca o eliberare. Trec linia de sosire și sunt foarte fericită, scap de tensiunea acumulată", zugrăvește Simona senzațiile. Și pune degetul apăsat pe o pată fierbinte și aproape invizibilă din afară.
„Pentru că nu ai voie să cedezi nici fizic, nici psihic, înduri și duci pregătirea la bun sfârșit astfel ca lucrurile să decurgă așa cum trebuie. Uneori termin cursa și îmi vine să plâng de fericire că am terminat. Gata, s-a dus, nu mai e presiune, nu mai e nimic! Mă gândesc la câtă durere am îndurat pentru că este o grămadă de durere fizică în antrenament, iar în cursă tragem până la epuizare". Ancuța rotunjește tabloul: „Arde corpul. Brațe, tot!".
Sărbători în familie
Descrierea continuă. „Este o durere pe care o simți când te torturează cineva, pe toți mușchii... pe fiecare fibră! Și e o durere care nu mai trece, mai ales pe partea a doua a cursei, când deja a intervenit oboseala. Noi asta antrenăm de fapt: să rezistăm cât mai mult în acea durere și în acel efort foarte puternic”, spune Simona, serioasă.
„E ca și cum am face genuflexiuni foarte multe și ajungi să nu le mai poți face deloc. Nu-ți vine să te mai lași în jos că nu mai poți, se blochează picioarele, dar trebuie să continui. O durere profundă" e varianta plastică a colegei ei.
Durerea de la Tokyo le-a fost recompensată, dar campioanele nu vor să se oprească aici. La cei 22 de ani ai Simonei și 23 ai Ancuței, viitorul li se deschide luminos. Mai sunt atâtea titluri de cucerit, atâtea culmi de atins. Deja au următoarele ținte pe listă, aurul la Mondiale, care le lipsește din palmares, apoi JO de la Paris 2024. Până atunci însă, înconjurate de familii, dar și de medalii și trofee câteva zile de vacanță prind nespus de bine.
- Simona, Ancuța, ați avut un an plin, ce vă vine prima dată în minte când vă gândiți la el?
- Ancuța Bodnar: Tokyo.
- Simona Radiș: Un an reușit din toate punctele de vedere.
- Ziua în care ați câștigat titlul olimpic, cum o țineți minte, e clară sau așa, ca un vis?
- Simona Radiș: Eu îmi aduc aminte fiecare detaliu din aceea zi și cu siguranță nu am cum să uit ceea ce s-a întâmplat fiindcă, atunci când este o zi specială îți rămâne mereu în suflet.
- Ancuța Bodnar: Mi-a amintesc la fel de bine de la început până la sfârșit.
- Pentru noi, pe lângă cursă, a rămas emblematică o imagine de la Tokyo, cea care în care vă țineați de mână pe podium. De ce ați făcut acel gest?
- Ancuța Bodnar: Pentru că împreună am reușit să câștigăm aurul olimpic, pentru că împreună am muncit și am visat și am reușit să aducem medalia mult visată.
Presiunea bine gestionată
- A fost presiune pe voi, dinainte de Jocurile Olimpice vi s-a repetat acest lucru, că sunteți favorite la aur. A fost o chestiune bună sau și o apăsare în plus?
- Simona Radiș: Într-adevăr, multă lume ne spunea că vom câștiga înainte de a pleca spre Tokyo, a fost o presiune, uneori puțin prea grea, dar noi am gestionat foarte bine lucrurile și am reușit să rămânem concentrate pe ce avem de făcut, iar faptul că toți aveau așteptări de la noi ne-a întărit și ne-a oferit puterea necesară să luptăm până la capăt, știind că nu suntem singure și că este o armată de oameni în spatele nostru, iar faptul că am știut să gestionăm bine ne-a ajutat pe noi să nu cedăm în competiție.
- Dacă ți-ar fi spus cineva că anul acesta va fi cum a fost, l-ai fi crezut?
- Ancuța Bodnar: Sincer, nu, mi-aș fi dorit să se întâmple așa, dar nu eram sută la sută sigură.
- Ce a fost cel mai greu anul acesta?
- Simona Radiș: În tot acest ciclu olimpic, munca a fost istovitoare. A fost foarte greu, momente negre, cum le zic eu, cu pregătirea. Am reușit să trecem peste ele, iar această medalie îndulcește suferința pe care am îndurat-o.
- Ancuța Bodnar: Perioada de pregătire, e în sine a fost foarte grea, trebuie să fim pregătite pentru cel mai înalt nivel și am fost.
- Dacă e să-i dați o structură anului acesta, care ar fi etapele prin care ați trecut?
- Ancuța Bodnar: Am început cu un cantonament în Italia de patru luni de zile, inclusiv Sărbătorile de Iarnă le-am petrecut în Italia, alături de familia canotajului, apoi am avut Campionatele Europene de la Varese, apoi ne-am întors în țară, am continuat pregătirea, am participat la Cupa Mondială de la Lucerna, apoi am avut ultima perioadă de pregătire pentru JO, după care a fost o binemeritată vacanță, iar apoi din nou în cantonament la Snagov.
- De data aceasta Sărbătorile de Iarnă vor fi acasă...
- Ancuța Bodnar: Da, vom avea o vacanță și apoi cel mai probabil vom merge în cantonament în Italia.
- S-a schimbat ceva în echipa de antrenori?
- Ancuța Bodnar: Da, au fost mici modificări, au rămas cei care ne-au fost alături în trecut și au mai venit unii pentru a ne ajuta.
Șnurul plin cu insigne
- Cum priviți acum toate acele zile petrecute în Japonia?
- Ancuța Bodnar: Îmi aduc aminte tot, am trăit la intensitate maximă toate zilele de acolo. Îmi aduc aminte de antrenamentele pe care le făceam înainte și care mai mereu erau pe vânt și pe valuri și mă enervam aproape din orice și bineînțeles toate cursele, toate drumurile cu autocarul spre baza de canotaj și spre Satul Olimpic, toată atmosfera aceea din sat era ceva diferit, ceva ce nu mai întâlnisem până atunci.
- Cum priviți acum toate acele zile petrecute în Japonia?
- Ancuța Bodnar: Îmi aduc aminte tot, am trăit la intensitate maximă toate zilele de acolo. Îmi aduc aminte de antrenamentele pe care le făceam înainte și care mai mereu erau pe vânt și pe valuri și mă enervam aproape din orice și bineînțeles toate cursele, toate drumurile cu autocarul spre baza de canotaj și spre Satul Olimpic, toată atmosfera aceea din sat era ceva diferit, ceva ce nu mai întâlnisem până atunci.
- Din păcate nu aveați voie să ieșiți prea mult...
- Ancuța Bodnar: Da, nu se compară cu un Campionat European sau Mondial, nu aveam voie să ieșim, dar acolo eram toate sporturile din toată lumea și ne întâlneam pe la masă și făceam schimb de insigne, fiecare cu țara lui și colectam să avem cât mai multe pe șnurul de la acreditare și când o umpleam eram foarte mândre.
- Ați avut vreun sportiv pe care-l admirați și voiați să-l întâlniți la Tokyo?
- Ancuța Bodnar: Nu. Majoritatea sportivilor pe care-i știam sunt cei de la canotaj și sporturile pe care le mai urmăresc eu: le știam pe gimnastele din SUA , din Rusia, Nu am avut un sportiv preferat.
- De unde afinitatea asta pentru gimanstică?
- Ancuța Bodnar: Din 2016 a apărut, eram în clasă cu gimnastele și făceam ore la Izvorani și atunci am făcut schimb de experiențe și am început să le urmăresc la fiecare concurs și am încercat să învăț elemente din integralele lor.
- Pe cine ai mai prins atunci?
- Ancuța Bodnar: Ștefania Stănilă, Andrea Munteanu, Silviu Zarzu, Andreea Iridon, Ana Ocolișan, Denisa Golgotă, Laura Jurcă.
- Ce insigne v-au plăcut?
- Ancuța Bodnar: Favorita mea e cea din Paraguay, aveau o insignă cu cercurile olimpice, cred că era cea mai frumoasă de pe acreditarea mea.
- Ați povestit de multe ori că înainte de cursa de aur nu prea vă ieșea nimic...
- Ancuța Bodnar: Chiar așa era, dar după rău vine bine, dar mereu mi se întâmplă așa. Dacă noaptea visez urât sau rău, plâng prin somn, a doua zi am parte de bucurie, de fericire.
- V-ați mai uitat la cursă la Tokyo sau acum?
- Ancuța Bodnar: M-am uitat atunci, dar și acum. Mereu când fac bicicletă și-mi este greu pun cursele pe telefon și mă uit, nu numai la a noastră, dar și la ale altor colegi din lot. Trece altfel timpul, e adrenalina aceea, hai, că-i finișul și mărești și tu frecvența pe bicicletă.
- Acum îți vine să crezi?
- Ancuța Bodnar: Da, acum da, la început când mă uitam la cursă avem emoții, dar acum sunt sigură că am câștigat.
Cu medalia pe noptieră
- Cum a fost cu medalia, unde a stat în noaptea de după cursă?
- Simona Radiș: Am adormit uitându-mă la medalia de pe noptieră. A fost cea mai liniștitoare noapte de când ajunseserăm în Japonia!
- Ancuța Bodnar: Pe noptieră, nu am dormit cu ea. Adevărul că e cam grea, are 600 de grame.
- Acum unde o ai, cu tine sau e acasă?
- Ancuța Bodnar: O am cu mine, e pe dulap. E singura pe care o am cu mine, iar acum de Sărbători cred că o las acasă.
- Ai un loc special?
- Ancuța Bodnar: Îmi doresc să-mi fac un loc special pentru medalii, dar le am pe toate în vitrină. Bine, mie îmi vine să o ascund, să nu o las prea mult la vedere fiind cea mai mare și cea mai frumoasă.
- De-a lungul carierei ați avut probleme de sănătate majore?
- Ancuța Bodnar: În 2017 am avut o accidentare la umăr și în aceea perioadă eram și eu căzută psihic și mi se părea că orice durere e insuportabilă, că nu se poate repara. Ceva grav nu am avut și sper să fie așa în continuare.
- Dacă ar fi să caracterizați în trei cuvinte tot ce s-a întâmplat anul acesta, care ar fi acelea?
- Ancuța Bodnar: Împlinire, mulțumire, satisfacție. Aici m-am legat strict de momentul în care am câștigat, dacă am lua anul întreg ar fi muncă, iar muncă și iar muncă.
Din 2019 am intrat împreună în barca de dublu vâsle, iar de atunci am rămas în aceeași formulă. Au fost doi ani grei, cu muncă, fără pauze și vacanțe. Am muncit mereu pentru același vis. S-a amânat competiția un an, am continuat să visăm și să muncim. Ne-am antrenat singure, acasă, în timpul pandemiei, unite prin același vis.
- Ancuța Bodnar
Mereu vorbim una cu cealaltă. Am avut emoții pentru că în subconștient mereu apar gânduri negative, chiar dacă nu ar trebui. Am avut tăria să le gestionăm bine. Am vorbit cu Ancuța înainte de start și i-am zis «Ancuța, împreună până la finiș și o lovitură în plus. Mereu împreună, orice s-ar întâmpla. Asta facem mereu și o facem bine.
- Simona Radiș
Sentimentele trăite pe podium
Pe podium am simțit fericire, mândrie, bucurie, recunoștință, mulțumire. I-am făcut mândri pe toți. Eram atât de fericită, parcă nu îmi venea să cred. Puneam mâna pe medalie, simțeam cât e de grea! A meritat totul! Chiar dacă la un moment-dat nu mai puteam sta în picioare.
- Ancuța Bodnar
Am simțit mândrie, fericire și eliberare. Au fost doi ani în care am muncit enorm și am reușit să aducem acest rezultat mult dorit. Drumul nostru e abia la început și pornim cu încredere. Vom crește mai frumos și vom fi mai puternice.
- Simona Radiș
Aur la Mondiale, apoi Paris 2024
Ancuța Bodnar și Simona Radiș știu deja ce obiective au pentru viitorul apropiat, iar primul e posibil să fie atins chiar la anul, când își pot completa colecția de medalii cu una de aur la CM de la Račice, din septembrie.
- Simona, Ancuța, simțiți că vi s-a schimbat viața odată cu această medalie?
- Simona Radiș: De când sunt campioană olimpică, am conștientizat că am devenit sursă de inspirație pentru generațiile care vin, pentru acei copii care vor să înceapă marea performanță. Și eu am plecat de jos, de la sat, și am demonstrat că se poate! Simt că munca mea e apreciată și-mi doresc să mai cuceresc aceste medalii o dată, de două ori, de câte ori se poate. Dacă ar fi să mă mulțumesc cu puțin, aș lua bătaie la următoarea competiție.
- Ancuța Bodnar: Da, sunt mult mai cunoscută, lumea mă recunoaște pe stradă, am cunoscut mulți oameni noi care îți dau multă energie din ceea ce îți spun că te felicită, te apreciază pentru munca depusă și pentru rezultatul adus. După JO am participat la multe evenimente, emisiuni, conferințe și lucrul astă nu-l mai făcusem până acum.
- Simțiți și că pentru câteva luni canotajul a căpătat mai multă recunoaștere?
- Ancuța Bodnar: Da, simt că așa e.
„E campioana noastră”
- Sunt unele cuvinte care se lipesc de suflet, dintre cele adresate de oamenii care vă opreau pe stradă, sunt vreunele așa?
- Ancuța Bodnar: Nu-mi aduc aminte exact, dar au fost foarte mulți, nu puteam să ies prin sat sau prin oraș acasă la mine pentru că toată lumea mă recunoștea și pe cei care nu aveau curaj să vină la mine îi auzeam cum spuneau: e campioana noastră!
- Părinții tăi cum au fost după toată nebunia asta, nu te-au văzut nici acum prea mult, ce ți-au zis când ai ajuns acasă?
- Ancuța Bodnar: Erau mai șocați ca mine, într-o emoție de nedescris, erau fără cuvinte. Ei nu s-au așteptat, nu au crezut și nu au înțeles ce înseamnă o medalie olimpică în momentul în care eu am câștigat, apoi și-au dat seama, dar atunci, pe moment, nu! Toată lumea îi suna, îi felicita. În ziua aceea au venit acasă foarte multe televiziuni, ei aveau de strâns fânul atunci și spuneau că dacă plouă și udă fânul ce se fac. Le-am zis: „Lasă, mamă, că o dată am ieșit și eu campioană olimpică, acum trebuie să dați interviuri, declarații".
- Și la tine, Simona?
- Simona Radiș: Mama a plâns toată ziua în care am câștigat, de emoție și fericire. Tata se abține, dar e și el foarte sensibil când e vorba despre mine. Au fost toți foarte fericiți. Nu ne mai văzuserăm de anul trecut din octombrie, cred. De dinainte de cantonamentul din Italia. Am mai avut câte două-trei zile liber, dar am zis că nu merg acasă pentru câteva ore. Să-mi fac doar inimă rea. Nici părinții nu au putut veni, că avem o gospodărie mare și trebuie să aibă cineva grijă de ea!
- După cursă ai mai vorbit cu cineva?
- Simona Radiș: Cu sora mea am mai vorbit. Am doi nepoței, iar cel mare, David, are 5 ani. S-a trezit noaptea la 3 să mă vadă. Înainte de cursă adormise iar, dar l-a trezit sora. A văzut că am câștigat și a plecat la somn fericit. Când s-au trezit i-am sunat cu video, abia aștepta să-i arăt medalia și să mă felicite.
Au luat-o de la zero
- Ce credeți că v-a învățat această experiență despre colega de barcă, e ceva nou sau vă cunoșteați destul de bine?
- Ancuța Bodnar: Noi ne cunoșteam foarte bine. Eram apropiate și înainte, ne susțineam mereu, am trecut împreună prin lucruri foarte grele, momente în antrenamente în care îți vine să renunți și în care contează foarte mult să ai un sprijin și un suport. Suntem la fel de apropiate ca și înainte.
- Cum a fost întoarcerea în cantonament știind că ați devenit campioane olimpice?
- Ancuța Bodnar: Ne-am detașat de medalia asta și am luat-o de la zero, am început un nou ciclu olimpic, toți suntem egali, toți suntem la fel și trebuie să muncim să venim cât mai în față la antrenamente, la procente, să fim mereu în top. Te motivează și lucrul acesta "Măi, sunt campioană olimpică nu pot să iau bătaie de la oricine, trebuie să mă mențin!".
- V-ați gândit măcar și pentru o secundă la posibilitatea retragerii după Tokyo?
- Ancuța Bodnar: Au fost oameni care m-au întrebat de ce mai continuu și eu am spus că mai am de demonstrat, în plus că oamenii abia m-au văzut, ei vor să mă mai vadă și de acum încolo. Ar fi cam trist, abia am apărut și acum să ies din lumea sportului și dacă eu mai pot și sănătatea îmi permite, de ce nu?
- Care sunt obiectivele voastre acum?
- Simona Radiș: În primul rând, să fim sănătoase, iar pe plan profesional o medalie de aur la Campionatele Mondiale, fiindcă este singura care ne lipsește și să ne gândim ceva mai mult la medalia de la Paris 2024. Mai sunt doi ani și jumătate și ar fi păcat, de obicei un ciclu olimpic are patru ani, iar ce s-a întâmplat acum este în favoarea noastră.
Bănuțul norocos
Înaintea fiecărei curse, fetele au un ritual pe care îl respectă strict, pas cu pas. Acesta include ceva palpabil și, până acum, infailibil. „Cu bănuțul în ciorap, nu plecăm fără el!", spune Ancuța. „Avem bănuț de aur, în ghilimele, e doar galben", lămurește Simona. „Trebuie să fie auriu, că e euro sau ban de-al nostru", adaugă Bodnar.
Au acest obicei de la prima lor cursă de dublu. „Am primit eu un bănuț auriu de la un antrenor, în glumă, și am zis: Uite, ăsta e bănuțul meu norocos", l-am luat cu mine și am câștigat cursa. L-am luat și la a doua, am câștigat și a doua cursă", spune Radiș. Colega a preluat ritualul „fiindcă am început și să găsim bănuți pe jos, în mall am găsit doi, de un ban, erau noi, aurii. Și înainte de cantonament, la Constanța, am mai găsit unul. Sunt atât de fericită când îi văd", spune râzând Ancuța. "Apoi ne dăm cu mir, ieșim cu dreptul din cameră, nu ne întoarcem din drum, dacă am uitat ceva, uitat să fie!", completează Simona ritualul.
{{text}}