Definiția nebuniei în fotbalul nostru

Finalul unui an îngrozitor, fără nicio performanță, vine cu un surmenaj ce poate fi confundat cu stări de boală psihică. 

Când Albert Einstein a fost rugat să dea definiția nebuniei, nici nu a stat prea mult pe gânduri și a spus: „Să faci același lucru din nou și din nou, apoi să te aștepți la rezultate diferite". 

Cam așa este și cu fotbalul nostru, unde oamenii care-l conduc, mai nou antrenorii și jucătorii, simt că finalul de an le-a adus o stare de oboseală ce poate fi, foarte ușor, confundată cu nebunia.

Dați-i afară pe toți, ne descurcăm

Dacă în Ștefan cel Mare ar fi fost Spitalul „Obregia", în loc de „Floreasca", atunci aveam explicații pentru ultimii ani, dar mai ales pentru ce s-a întâmplat de la demiterea lui Rednic. 

Flavius Stoican a apărut cu un discurs napoleonic la DigiSport, repetându-i excesiv numele colegului Remus Răureanu, aveai impresia că jurnalistul Gazetei este cel puțin Sir Alex Ferguson, atât de convingător era fostul fundaș al Șahtiorului.

„Vedeți cu cine puteți rezilia, în funcție de interesele lui Dinamo, apoi ținem legătura ca să vedem pe cine aducem!" au fost vorbele lui Stoican, înainte de a pleca într-o scurtă vacanță. 

Stoican pare genul antrenorului disperat, care vorbește cu o pasiune atât de exagerată, că de multe ori ai impresia că e nevoie de un doctor care să-l liniștească. 

Dar voi dați-i afară pe toți, ne descurcăm cumva, domnul Stoican poate antrena orice, important este să nu retrogradeze nimeni, că de performanță la Dinamo nu mai poate fi vorba. Și întorcându-ne la momentul lui Flavius la FCU Craiova, care era definiția nebuniei?

Messi, Pink, Mercury, Syd Barrett, ăștia

La rivala cu pretenții de campioană au dispărut discursurile religioase, misiunea creștină a patronului de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu prin fotbal pare că a luat o vacanță. 

În schimb, managerul echipei a prins un contract la o televiziune de sport și ne spune niște povești psihedelice, genul Ummagumma, că tot e mare fan Pink Floyd. 

Înțelegem că nu a fost deloc surprins de inteligența din afara terenului de care a dat dovadă Lionel Messi, dar acum, după 12 ani, aflăm că a vorbit foarte mult cu Pink, nu Pink Floyd, Alecia Beth Moore, fata asta cu What about us, Just like a pill, Just give me a reason etc.

Despre fotbal mai nimic, par expirate discursurile sau mai degrabă neactualizate, așa că ne așteptăm, dacă tot a fost fan Floyd, să ne povestească și cum l-a convins pe Bob Geldof să se taie cu lama în The Wall. Dar mai ales cum a stat lângă Freddie Mercury vreo oră și i-a dat textele de la Maria, Maria, însă abia peste câțiva ani o trupă de rave, mediocră, din Germania, i-a preluat compoziția.

Problema este că în surmenajul fotbalistic de la noi îi vedem eroi pe fotbaliștii pensionați, ăia care dau de 4 ori pe lângă minge, iar când o nimeresc a 5-a oară: Bravo, hai să-l votăm fotbalistul lunii. Altul mai bun nu există! 

Și care era definiția nebuniei? Tăp, tăp, tăp, tărărăp, adică să faci același lucru de nenumărate ori și să te aștepți la rezultate diferite. Doar că la noi sunt din ce în ce mai slabe rezultatele în fotbalul psihedelico-schizoid.