Cum să dispară Giuleștii din București?

Un articol scris cu pixul tremurându-mi între degete.

Nu știu dacă fac bine că „mă bag”, dar încă simt că nu mi s-a potolit bătaia genelor, când, alaltăieri dimineață, i-am citit pe confrații Crăițoiu și Udrea anunțându-ne pe ultima pagină a Gazetei că „Superbet vrea să cumpere denumirea noului Giulești”, iar președinta Rapidului ne confirma că „suntem foarte interesați de cumpărarea numelui stadionului”.

Sau, la fel de clar: „Suntem dispuși la vinderea numelui către o companie mare, care, pe o anumită perioadă de timp, să aducă în contul clubului bani importanți - cam un milion de euro pe an pentru întreținerea noii arene”.

Un sentimental prea tenace

Rescriind această frază, încă mai clipesc des și simt un tremur al pixului între degete. Desigur, sunt un sentimental prea tenace - cum să dispară Giuleștii din București? -, dar nu mă pot cenzura, deși sunt conștient de forța și importanța caselor de pariuri în toată lumea fotbalului, nu numai la noi.

Nu am nimic împotriva lor, cu toate că n-am câștigat măcar un euro de la ele. Fiindcă nu am jucat niciodată. Fiindcă de aproape un veac de viață știu bine că nu am noroc la joc și e inutil să te bați cu nenorocul.

Civilii și militarii

Nimeni nu-mi poate scoate asta din din cap, încă de pe vremea Pronosportului, cel de peste drum de fostul Palat al Poștei de pe Calea Victoriei, unde nu am înregistrat nicio victorie, chiar dacă nu scăpam nicio duminică fără să mă duc acolo, să iau pulsul discuțiilor noastre îndrăcite între noi, „civilii”, și militari.

Cred că se înțelege: între noi, „civilii” rapidiști și „frizeri” (Progresul), și ministeriabiliii deloc misterioși Dinamo-Steaua. Sigur că țineam cu naționalele lui Lucescu (pivot Boloni pe structura Craiovei!).

Un teatru cu artiști adevărați

Bucureștean fiind, nu puteam să nu țin cu Giuleștii pentru care luam un tramvai 12 de la mine, de pe Șerban Vodă, și străbăteam tot orașul până după Gara de Nord și coboram, bătând drumul până la stadion lângă teatrul cu același nume: CFR Giulești.

Au fost un mare teatru Giuleștii, un teatru al fotbalului, cu artiști formidabili de-a lungul timpului: cu Bazil Marian și Valentin Stănescu, cu clasici ca Lupescu, Motroc și nea Tache Macri, care mi-a făcut onoarea de-a mă numi un ziarist onest, cu superbii Nichi Dumitriu și Puiu Ionescu, cu galeria suprarealistă care rima „stavridu cu Partidu”, cu Muzeul George Scurtu, cu clubul suporterilor prezidat de Dan Grigore, suporteri mult încercați, capabili să le urle favoriților, după un eșec cu Oțelul: „Bă, ne mâncați zilele!”.

Cum să mulțumim agenția?

Cum să dispară numele magic Giulești? E drept și probabil că nu suntem, încă, un milion de oameni în viață care să aducă, precum o casă de pariuri, un milion de euro pentru întreținerea noii arene, în pozele căreia mă fascinează turnicheții.

Nu om fi un milion, dar să păstrăm ceva din ființa ei, din nume, să-i zicem, de pildă, ca la italieni, Giuleștina Superbet! E prea lung? Se poate stiliza, Giuleștina Super, sau, mai concis, cu majusculele obsedante ale agenției, SUPERba. Ar fi mulțumită agenția?