Cîteva declaraţii făcute rînd pe rînd în ultima săptămînă au surprins prin normalitatea lor. Căci de ceva timp anormalul apare ca o trăsătură a fotbalului românesc, ca un rid de expresie căpătat în timp, după ce s-a strîmbat prea mult la firescul şi la decenţa din afară.
Taher declară că intenţionează să îl readucă pe Răzvan Lucescu la Rapid. Paszkany i-a prelungit contractul lui Andone indiferent de îndeplinirea obiectivelor, iar unii dintre acţionarii lui Dinamo îl vor din nou pe Rednic pe banca tehnică. Conducătorii echipelor de club încearcă să înveţe o lecţie pe care Manchester o preda de 20 şi ceva de ani: fidelitatea faţă de antrenor.
Fotbalul românesc încearcă să se dezbare de un clişeu tocit precum mînerul unei valize de tablă. Nu, nu despre acel clişeu e vorba:-), ci la cel care atribuie meritele unei victorii fotbaliştilor, iar responsabilitatea înfrîngerii antrenorului. E un clişeu care reflectă o mentalitate şi care confirmă statutul delicat al antrenorilor.
Nici salariul, nici notorietatea nu îi privilegiază pe antrenori în comparaţie cu fotbaliştii, însă dezavantajul cel mai clar este cel legat de orizontul de aşteptare care însoţeşte orice numire în funcţie. Meseria unui antrenor presupune mersul la înălţime pe un fir care se întinde de la vestiar la terenul de joc, un fir subţiat de presiunea patronilor şi de exigenţa suporterilor. Iar pretenţia tuturor este ca acesta să nu facă paşi greşiţi.
Dorinţa explicită ca Andone, Rednic şi Lucescu Jr să continue sau se întoarcă la echipele pe care le-au construit pare a sugera asumarea perioadelor proaste prin care trece o echipă fără a le trece în contul celui care antrenează. O decizie care se poate dovedi înţeleaptă - experimentul portughez de la Tîrgu Jiu a demonstrat-o deja.
{{text}}