Sunt mai bine de două luni de când naționala noastră a rămas orfană. Este precum copilul acela cu ochi mari și frumoși, pe care nimeni nu vrea să-l înfieze, deși conducerea orfelinatului se dă de ceasul morții să-i găsească un cămin.
„De ce nu mai vrea nimeni să preia naționala?” se întreba la finalul anului trecut Gică Popescu, iar mirarea lui era absolut logică, câtă vreme în perioada în care el și Hagi își disputau titlurile de jucătorul anului, ungerea unui nou selecționer era rodul unor mașinațiuni greu de imaginat, în care erau implicați președinții FRF și LPF, impresarii, șefii de cluburi, jucătorii naționalei și chiar soțiile marilor dregători din fotbal.
Dragă Gică, tocmai faptul că voi nu mai jucați reprezintă motivul. Șirul parcă nesfârșit și tot mai jenant de refuzuri de care se lovește Federația este, în fapt, un vot de blam pe care tagma antrenorilor îl dă actualei generații de jucători.
Nimeni care a realizat ceva în fotbal nu își asumă riscul de a se compromite, preluând niște băieți care, la finalul partidei cu Islanda, cea care ne-a ucis șansele de calificare, stăteau impasibili pe teren, ca și cum s-ar fi încheiat un meci oarecare, nu un nou capitol al măruntelor cariere pe care și le-au construit.
Tot ceea ce vedem în această perioadă, de la alegerea lui Petrescu de a rămâne la un club la care a câștigat tot ce era de câștigat și până la interminabilele negocieri dintre Boloni și Burleanu, ne arată nesiguranța acestor tehnicieni în perspectiva unei colaborări cu Stanciu, Chiricheș & Co.
Ce patriotism? Ce datorie față de țară? Oamenii ăștia au muncit pe brânci de când erau tineri fotbaliști și până au ajuns antrenori respectabili și fac niște calcule absolut firești în privința șanselor de a califica naționala. Le dă cu minus.
Să încercăm un exercițiu de imaginație. Credeți că dacă România ar fi avut jucătorii Poloniei sau ai Serbiei (nu mă duc mai sus, la Germania sau Franța), am mai fi discutat în prezent de o națională fără selecționer? Cum să nu ai curajul să mergi la luptă cu Lewandowski, Zielinski sau Glik, ori Milinkovic-Savic, Tadic și Vlahovic?
Dar tu, Boloni, trebuie să începi o campanie cu un grup care a terminat în spatele Macedoniei de Nord preliminariile trecute, iar la primul eșec, unul care nu se anunță prea îndepărtat, românii încep să te înjure pe tine, nu pe fotbaliști.
Și atunci, cum să nu încerci să îți blindezi contractul, cum să nu ceri Federației să scoată clauza calificării României la Euro 2024, sperând ca în patru ani, printr-un miracol, să construiești, chiar și în lipsa individualităților, o echipă cu care să faci rezultate?
Iar apoi este imaginea. De la Euro 2016 încoace, toți selecționerii au avut parte de același scenariu. La început au fost văzuți ca salvatori.
Daum era neamțul care vine să transforme România dintr-o echipă zgârcită cu spectacolul, într-una capabilă să subordoneze orice adversar.
Contra a fost cel care ne-a eliberat de Daum și a adus naționalei un suflu nou, autohoton, iar Rădoi își câștigase certificatul de modernism la Euro 2019, deci era gata să schimbe ADN-ul tricolorilor.
Mai e nevoie să vă spun cu ce imagine terfelită și-au încheiat mandatele, cât de blamați au ajuns, câte urecheli și-au luat de la experții TV și câte editoriale caustice le-au fost dedicate?
Omul ăla care îl va urma pe Rădoi este foarte conștient că are șanse mari de a deveni următorul crash-test-dummy, acel manechin folosit de companiile auto la testele de siguranță ale mașinilor. Or mașina asta nu pare prea solidă. E mașină românească.
{{text}}