Născut la Teliuc (Hunedoara), pe 20 ianuarie 1959, Aurel Țicleanu a scris istorie ca fotbalist la Craiova și la națională. Ca antrenor, a fost un Bora Milutinovici al României, schimbând mai mereu fusele orare. A fost azi în Cipru, mâine în Maroc, apoi a dat o tură prin Bangladesh sau Albania, după care a luat la rând țările din zona Golfului.
Aproape oricine știe de golul cu Bordeaux. Aproape oricine a aflat că a fost jandarmul extraterestrului Maradona în amicalul de lux din vara lui '82. Aproape oricine are habar că a fost eliminat nedrept la Florența, în meciul din bârlogul campioanei mondiale Italia.
Despre omul Aurel Țicleanu, însă, se cunosc destul de puține. Azi, în ziua în care împlinește 63 de ani, încercăm să-l descoperim pe „celălalt" Țicleanu.
Aurel Țicleanu: „Plângeam mereu, nimeni nu știa de ce"
- Bună seara, domnule Țicleanu! V-am sunat să vă urăm "La mulți ani!" și să...
- Mulțumesc, mulțumesc tare mult!
- ... Și să vă propunem să-l descoperim pe omul Țicleanu, că despre mijlocașul și tehnicianul Țicleanu s-a tot vorbit. De acord?
- Cu drag!
- S-o luăm cu începutul. Care sunt primele amintiri pe care le aveți?
- De pe la 3-4 ani, cred... Toată copilăria visam că zbor, că sunt deasupra tuturor. Că am puteri supranaturale. Și că joc fotbal. În fața unor stadioane pline. Că dau goluri, că lumea mă aclamă.
- Adică ați visat de mic să...?
- Aaa, mai am o amintire pregnantă din copilărie, plângeam mai mereu. Eu m-am născut bolnav, am suferit ani mulți de o hernie inghinală pe care doctorii nu mi-au descoperit-o. Culmea e că un eveniment petrecut pe stadion m-a vindecat!
- Cum așa?
- Eram deja măricel când am mers cu tata și cu mai multe rude din Teliuc la Hunedoara, că se juca un mare derby. Acolo, pe stadion, toate sentimentele alea puternice pe care le-am trăit și o spaimă bruscă m-au vindecat! Nu știu exact ce s-a petrecut. Cert e că, după acea partidă, eu n-am mai avut dureri în zona inghinală. Mi-a fost scris să am destinul în fotbal.
Nu mi-e teamă că oamenii vor râde de mine. Fiecare înțelege ce vrea din ce spun eu. Încerc să mă raportez cât mai puțin la părerea celor care nu contează pentru mine
-Aurel Țicleanu
Autorii favoriți ai lui Aurel Țicleanu: Creangă, Verne, Dumas
- Ați crezut în Moș Crăciun?
- Ca toți copiii.
- Care e cadoul cel mai frumos primit când erați mic?
- Primeam foarte des cărți, asta e tot ce-mi amintesc. Și asta mi-a marcat dezvoltarea ulterioară. Mi-a plăcut toată viața să citesc.
- O mai faceți și acum, când toată lumea se plânge că nu mai are timp?
- Timp există. Depinde numai de noi să știm să-l prioritizăm.
- Ce gen de cărți vă pasionează?
- Când eram copil, eram înnebunit după cele de aventuri, de călătorii. "Amintirile" lui Creangă le știam pe de rost. Pe Jules Verne l-am devorat. Apoi, m-am îndrăgostit de Alexandre Dumas. După care, evident, am schimbat registrul, odată cu înaintarea în vârstă.
- În afară de fotbal, ați practicat și alte sporturi?
- Da. Handbal și gimnastică. M-au ajutat foarte mult, mai ales gimnastica.
30 de lei pentru fiecare meci
- Vă amintiți care au fost primii bani câștigați în fotbal? Și ce ați făcut cu ei?
- Primii bani...? Oooh, trebuie să fi fost prin '75. Aveam 15-16 ani și evoluam deja la seniori, la Sadu. Primeam câte 30 de lei pentru fiecare meci jucat, indiferent de rezultat. Nu era vreo avere, dar eram tare mândru. Simțeam și eu că fac un lucru bun. Pe ce am cheltuit primii 30 de lei încasați chiar nu mai țin minte. Probabil că ceva de mâncare sau dulciuri.
- Ați avut o copilărie grea, marcată de lipsuri?
- Nu, slavă Domnului! Adică n-am dus grija zilei de mâine. Nici nu ne-au dat banii afară din casă. Bine, când ești copil, nu te gândești prea mult la probleme de genul ăsta.
- Prima dragoste?
- În taină am iubit de foarte mic. Însă eram extrem de timid și nu îndrăzneam să le spun fetelor că-mi place de ele. Apoi, după ce am început să joc fotbal la Sadu, veneau ele la mine. (Se amuză) Totuși, prima iubire adevărată a fost femeia cu care m-am și căsătorit. E vorba despre prima soție, Olivia.
- Ce apreciați în primul rând la o femeie?
- Inteligența. Da, știu, pare un răspuns șablon. Pentru mine chiar așa e. Frumusețea trece. Și, chiar dacă n-ar trece, ce faci cu o fată în afara minutelor, orelor în care faci dragoste, dacă nu poți schimba cu ea două vorbe?!?
L-a trimis pe Geolgău la oftalmolog în locul lui
-Prima mașină?
- O Dacie, ce altceva?! Dacia tatei.
- Ați făcut vreo trăsnaie ca șofer? Ați condus fără carnet? Sau cu 200 la oră prin localitate?
- „Înainte", 200 la oră prindeau doar avioanele. (Râde cu poftă) Nu, n-am fost nici vitezoman, nici nu-mi place să încalc regulile cu bună știință. Totuși, am comis și eu una...
- Vă ascultăm!
- După cum știți, eu sufăr din tinerețe de cataractă traumatică la ochiul stâng. Când a trebuit să-mi fac dosarul medical pentru obținerea permisului, mi-a fost teamă că o să pic la oftalmologie. Ce să fac, ce să fac? Atunci, mi-a venit o idee care s-a dovedit salutară: l-am trimis pe "fratele" meu Ghiță Geolgău la examinare! Suntem cam de-o vârstă, poate și semănam puțin... Oricum, n-avea de unde să știe doctorul oftalmolog că nu-s eu, nu? Și uite așa am rezolvat problema, dosarul a fost în regulă, iar eu am condus liniștit.
- Aveți vreo mâncare favorită?
- N-aș zice. Mănânc orice, doar să știu ce bag în gură. Și prin numeroasele țări prin care am antrenat am încercat multe specialități locale. Dar numai după ce îmi explicau ce conține felul ăla de mâncare.
De ce l-a certat Boloni
- Băuturi?
- Știți că până pe la 25-26 de ani n-am pus gura pe alcool?!
- Bere?
- Nu mă dau în vânt. Mai degrabă după un vin bun.
- Roșu, alb? Sec, dulce?
- Roșu. Demidulce. Aaa, să vă mai zic una bună, apropo de vin. Pe vremuri, aveam obiceiul să beau vinul cu cola. Stricam vinul, cum se zice. Asta până când am jucat un amical cu Nancy-ul lui Boloni. După meciul disputat în Franța, ne-au invitat gazdele la un dineu. Acolo, normal, ni s-a servit vin de Bordeaux. Eu am cerut chelnerului o cola. Ăla mi-a adus-o pusă frumos într-un pahar, cu tot felul de ornamente. Eu, nu, că o vreau la sticlă, să pot turna în vin. Când au auzit președintele lui Nancy și Loți, să mă omoare, nu alta: "E sacrilegiu, să nu mai faci asta niciodată!". Și uite-așa m-am lecuit.
- Care e cea mai mare calitate a omului Aurel Țicleanu?
- Faptul că mă adaptez ușor la orice situație. „Citesc" rapid oamenii, mă descurc ușor în împrejurări aparent ostile.
- Și cel mai mare defect?
- Paradoxal, raportat la ce tocmai am zis, relaționez destul de prost cu cei din jurul meu. Nu sunt foarte sociabil. Sunt, mai degrabă, un singuratic. Dacă ăsta poate fi considerat defect.
- Cel mai bun prieten pe care l-ați avut?
- Toți colegii de la Universitatea. Dacă ar fi să aleg unul singur, probabil că pe Ștefănescu sau pe Geolgău. Cu Costică am fost coleg de cameră 10 ani, e greu să uit asta.
„Mi-ar plăcea să predau filosofia fotbalului"
-Cel mai mare dușman?
- Ha-ha, nu cred că am. Sau nu-i știu eu.
- Dacă nu ați fi fost fotbalist și antrenor, ce v-ar fi plăcut să fiți?
- Conform calificării școlare, probabil că aș fi fost vreun inginer. Dar nu mi-ar fi plăcut. Am două mâini stângi. Nu știu să înlocuiesc un bec. Mi-ar fi plăcut să fiu profesor. Mi-am descoperit târziu pasiunea asta. Îmi place să le vorbesc oamenilor.
- Cum vă vedeți peste 10 ani?
- Sincer, aș fi vrut să mai antrenez. Dacă nu mai e posibil, repet, mi-am plăcea să predau la o facultate.
- Ce materie?
- Filosofia fotbalului. Așa cum se numește și cartea mea pe care tocmai am terminat-o și pe care sper s-o pot tipări curând.
- Dacă ați fi ministrul sportului pentru o zi, care ar fi prima decizie pe care ați lua-o?
- Grea întrebare... Aș aduna toți președinții de federații și aș încerca să găsim împreună o soluție prin care copiii talentați să nu se mai piardă. Se irosesc o mulțime de tineri care fie nu au unde să practice sport, mai ales cei din orașele mici sau de la sate, fie renunță în timp pentru că nu sunt ghidați cum trebuie de niște profesioniști.
- Câte limbi străine vorbiți?
- Vreo patru. Chiar cinci. Sau șase. Engleza, franceza, italiana, portugheza și puțină greacă. Ținând cont că am făcut doi ani de germană în liceu, putem adăuga și germana, că mai cunosc câteva expresii.
- Există vreo țară, zonă pe care n-ați văzut-o și unde ați vrea să ajungeți?
- Mult timp voiam să vizitez pe îndelete tot ce înseamnă America de Nord. Acum nu mai vreau cu aceeași ardoare. Am alte preocupări. Mi se pare pierdere de timp să stau zeci de ore pe drumuri ca să vizitez câteva minute un loc anume. Actuala mea doamnă vrea neapărat să vizităm India. Nici acolo parcă n-aș merge. Ce vrei, semne ale bătrâneței. (Râde)
„Plâng des"
- Ce talent v-ar fi plăcut să aveți?
- Să când la un instrument. La orice, pian, vioară sau nai. Îi invidiez pe cei care știu să facă asta. Când mergeam la petreceri, mai încercam să cânt din gură, dar nu e totuna, la un instrument poți face artă.
- Ce ați prefera, să aveți un miliard de euro sau să fiți nemuritor?
- Pfuai, dificil de ales! Ba nu, nu e. N-aș vrea nici banii, nici nemurirea. Aș vrea doar să fiu mai înțelept.
Am evoluat mult spiritual, însă nu atât cât mi-aș fi dorit. Încă mai reacționez cum nu trebuie în anumite momente, nu mă pot controla suficient
-Aurel Țicleanu
- V-a bătut gândul să intrați în politică? V-a căutat vreun partid să vă propună să candidați în alegeri?
- Nu. Și nu. Deși prietenii din Sadu îmi zic să mă duc acolo, să candidez la primărie. Așa, eu sunt o fire liberală, deși am o mulțime de prieteni PSD-iști. Ce vreți?, în Oltenia PSD-ul face legea dintotdeauna.
Nu mi-am dorit niciodată funcții de conducere. N-am structură sufletească pentru așa ceva. Nici la afaceri nu m-am priceput. Sunt născut pentru altceva
-Aurel Țicleanu
- Când ați plâns ultima oară?
- Poate o să vă mire, plâng destul de des. Mă ating emoțiile puternice, chiar și ale altora. Lăcrimez când aud imnul, lăcrimez când văd un campion pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la o mare competiție, lăcrimez la un film bun, uneori și la un pasaj frumos dintr-o carte.
- Care ar fi cele trei lucruri pe care le-ați lua pe o insulă pustie?
- Asta-i chiar tare întrebarea! Trei? Lucruri, nu persoane, da? Păi, neapărat cărți, cât mai multe. Apoi... apoi o minge, să nu mă plictisesc prea tare pe acolo și să mă mențin în formă. Pentru al treilea lucru chiar mi-e imposibil să mă decid. Mă mai gândesc, iar când o fi să mai vorbim vă spun. (Se amuză)
- Credeți în Dumnezeu?
- Vă spun numai atât: când am plecat de acasă, am luat cu mine o singură carte. Biblia! Pe care am citit-o de șapte ori până acum. Și de fiecare dată am descoperit chestii noi.
- Sunteți practicant sau...?
- Mă rog în fiecare dimineață și seară. În primul rând, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ce mi-a dăruit. La biserică ajung mai rar. Și nu mă pot lăuda cu asta.
- Mai sunteți pasionat de ezoterism?
- Cum aș putea renunța? Tocmai acum, când Dumnezeu îmi revelează lucruri tot mai frumoase și mai interesante?!
- Simțiți că primiți mesaje de la El?
- Toți primim. Numai că unii nu știm să decriptăm acele mesaje.
- Ne puteți da un exemplu?
- Acum niște ani, eram la Universitatea și m-am certat rău de tot într-o noapte cu Mititelu. A doua zi dimineață, mă durea tare inima. M-am întâlnit cu Geolgău și l-am rugat să mă ducă la un medic, undeva, să văd ce am. Eu nu prea mai știam multă lume prin Craiova, fusesem ani buni plecat în străinătate. Mă duce el în cele din urmă la un cardiolog, îmi face domnul respectiv toate analizele. Concluzia? „Sunteți sănătos tun!".
- Așa, și care a fost mesajul?
- Stați puțin. Doctorul îi zice lui Ghiță, „dacă tot ați venit, nu vreți să vă consult și pe dumneavoastră puțin?!". Geolgău, nu și nu. Că el se simte excelent, că a venit pentru mine. În cele din urmă, a cedat insistențelor. Când l-a verificat medicul, a rămas interzis. Încremenit, nu alta. Ghiță era în pragul infarctului! Dacă nici ăsta n-a fost semn...
- Alt caz?
- Dumnezeu îmi trimite mesaje și prin visele pe care le am. Vise pe care eu știu să le interpretez. Pentru că vise are oricine. Important e să înțelegi ceva din ele. În urma unui asemenea vis, am aflat că meciul de a doua zi urma să-l câștigăm cu 2-0, dar unul dintre jucători va fi eliminat. L-am și avertizat înainte pe respectivul, dar nu m-a crezut. Ce să vezi? Partida s-a terminat 2-0, iar omul meu a luat "roșu" pe final, deși s-a ferit cât a putut de eliminare!
- Ne puteți da numele lui?
- Da, e vorba despre Sorin Cornea. E acum antrenor, în staff-ul lui Isăilă. Puteți să-l întrebați.
- În zodii credeți?
- Da. În zodiacul chinezesc sunt câine. Iar asta explică multe din comportamentul meu. Mușc rău dacă sunt provocat.
- Dacă ați fi știut asta acum 35-40 de ani, n-ați mai fi urât „câinii" din Ștefan cel Mare!
- Nu i-am urât, doar nu i-am suportat. (Râde) Puțină lume știe, eu puteam ajunge la Dinamo. Însă n-aveam cum să accept transferul la marea rivală a Craiovei. Și Steaua m-a vrut, cu un an înainte să câștige Cupa Campionilor. Am ales Sportul, dezamăgindu-l pe tata, care mă voia în Ghencea.
- Și rău ați făcut!
- Da, aveam și eu acum Cupa Campionilor în palmares... Am învățat, totuși, să iau lucrurile așa cum sunt. Știe Dumnezeu de ce nu m-a trimis la Steaua!
- Ultima întrebare: la ce întrebare ați fi vrut să răspundeți și nu vi s-a adresat niciodată?
- Mamăăă, acum m-ați dat gata! Nu știu, m-ați luat pe nepregătite... Să mă gândesc puțin... Hai că am găsit una: care este rostul omului pe pământ?
- Și care este?
- Mai întâi aș vrea să știu de ce lumea l-a ales pe Barabas și l-a crucificat pe Hristos. Sau de ce preferăm să jucăm mai des rolul lui Cain decât cel al lui Abel. Ori de ce provocăm atâta rău în jurul nostru. De ce nu ne mai mulțumește nimic, deși pare că le avem pe toate. Apoi poate vom afla și rostul omului pe pământ.
Pandemia asta pe mine m-a ajutat. Mi-am terminat cartea și mi-am putut vedea de ale mele, departe de zbuciumul cotidian
-Aurel Țicleanu
Până să mă duc la Galați, în '92, nu știam să apreciez un pește bun. Acum privesc cu alți ochi un platou cu pește bine preparat
-Aurel Țicleanu
{{text}}