Un mesaj antipatic al lui Medvedev

Și deloc empatic, ca să folosim un termen la modă. Ne copleșesc nu doar amintirile și cele #21 de titluri de Grand Slam ale lui Rafa, ci și neologismele devenite ticuri verbale.

Nu știu dacă ați observat, dar acum un meci nu mai este pasionant și dramatic. Este ba epic, ba un rollercoaster. La tenis, o minge dată afară din neatenție ori lovită cu rama este un missed hit. Nadal nu mai este rezistent și tenace, ci rezilient. În general, totul este sustenabil dacă vorbim despre marile afaceri ale sportului și orice obstacol sau încercare la care ne supune viața devine o provocare. 

În mintea celor care propagă năzdrăvăniile astea, jucătorul de fotbal, tenis sau handbal, volei, rugby nu mai este un sportiv, ci un atlet. Căci dânșii preiau ad-litteram termenul athlete din engleză, adică sportiv.

Ce chestie să fii cognitiv!

Tot la tenis, un jucător nu mai este inteligent, ci cognitiv, o minge câștigătoare devine un winner, iar tactica potrivită se traduce din română în romgleză prin mult mai dulcele targetat(ă). Fizioterapeutul se numește mai nou trainer, deși dicționarul englez spune că trainer înseamnă antrenor, nicidecum unul care îți masează mușchii. Și lista poate continua.

Limba română este alungată de cuvinte și expresii împrumutate, care de fapt dovedesc nu cultura/erudiția celui care le propagă, ci tocmai contrariul. La pachet cu sărăcia de vocabular și cu impostura lingvistică.

Când epic, când rollercoaster

După acest curs scurt de clișee de ultimă generație și neologisme, putem spune așa. Finala de la Melbourne a fost epică și pe alocuri un rollercoaster. Au fost multe winnere realizate de cei doi atleți, dar și destule missed hit-uri. La inside-out-uri a stat mai bine Rafa. 

Cognitiv, Medvedev părea să aibă un plus, dar Nadal a fost mai rezilient. Turneul în ansamblul lui a fost o provocare pentru organizatori, dar chiar și cu arenele neocupate la capacitate maximă s-a dovedit o întreprindere sustenabilă.

O întrebare tendențioasă

Dacă zâmbiți, putem trece în revistă (altfel spus social-media screening) câteva dintre ecourile finalei câștigate cu foarte multă transpirație, mai ales la propriu, de Rafael Nadal. La festivitatea de premiere, în timp ce vorbea doamna președintă a Tennis Australia, Medvedev l-a întrebat pe Nadal dacă este obosit. Tendențioasă întrebare, așa-i? Noroc că la scurt timp am aflat că, epuizat, Rafa s-a prăbușit la vestiare. E om, stimați telespectatori, chiar dacă e GOAT!! 

Apoi, la desert ni s-a servit pe o tavă de argint mesajul de felicitare al lui Roger Federer. Bine scris, parcă de o mână de ziarist, căutat emoționant. Mult mai scurt, mesajul lui Djokovic nu a fost foarte apreciat. Așa cum am mai spus, lumea are nevoie de eroi, de povești cu zâne și feți-frumoși, nu de adevăruri despre căpcăuni care înfulecă anabolizate și amfetamine.

Ostilitate, ură și ceva empatie

Confesiunea lui Daniil Medvedev la conferința de presă poate fi citită și în registru ușor melodramatic, și în cheia vindecării de bruma de inocență pe care o păstrează orice om chiar și cu înaintarea în vârstă. Ostilitatea publicului australian, care spre final migrase în ură, l-a lovit cu putere taman pe cel care își trage o parte din energie din sfada permanentă cu spectatorii. 

Medvedev fiind un personaj atipic pentru vremurile noastre, nu cred că acel „Copilul din mine a încetat să viseze. De acum încolo o să joc doar pentru mine și pentru familia mea” a fost o replică prefabricată. Dar poate fi un protest împotriva minciunii traficate drept empatie. Draga noastră empatie, că uitasem de ea! #empatie, ca să fiu corect.