Odă bucuriei

E aproape de miezul nopții la Melbourne, căldura s-a mai domolit. La fel și sudoarea lui Nadal, care nu mai aruncă cu gheață pe el. Doar ardoarea publicului sporește.

Titanul spaniol este însoțit de țipete, de aplauze, de frenezie, de o energie care trebuie să-l împingă înainte. Într-un egoism deplin, o mare parte din arenă vrea să fie parte la istorie. Vrea acum, pe loc, să fie martoră la cea mai mare performanță din istorie, să-l simtă pe cel mai mare om din istorie.

Cu o excepție zărită doar trei secunde în cadrele televiziuni australiene. O fată care țipă și se agită împotriva lui Nadal și trăiește bucuriile lui Daniil. Dar nu pentru el. Este îmbrăcată cu un tricou pe care scrie mare ROGER. Iar în fața televizoarelor a altă armată suferă pentru Djokovic. 

Poate nu din rațiunile corecte, dar îndrăznesc să sper că acolo sunt fani care suferă că Nole nu a fost primul din istorie la borna 21. Ei știu însă că Nole are timp.

Și cred că este destul pentru a descrie cea mai mare rivalitate și cea mai mare bucurie din istorie. Suntem contemporani cu oamenii care au scris și care au marcat istoria. Care au trofee ca nimeni alții, dar și har ca niciodată. 

Oameni care au puterea de a munci și de a trece peste accidentări cum nu s-a întâmplat nicicând. Și care au o rezistență mentală pe care planeta nu a cunoscut-o niciodată. Super atletul, mega campionul, omul de fier este aici lângă noi. Într-o rivalitate de viață și de moarte.

Întâmplarea și norocul nostru face ca toți acești ani din ultimele decenii, două cel mult trei, să aducă astfel de oameni în fața noastră. Cei trei nu sunt singuri. În tenis i-a însoțit forța uimitoare a Serenei, în gimnastică precizia matematică a lui Simone Biles, iar în schi, viteza lui Lindsey Vonn.

Dar lista este la început. Contemporani cu toți aceștia sunt LeBron James, Kobe Bryant sau Tiger Woods. Zilele astea se retrage, la 44 de ani, cel mai mare jucător din istoria fotbalului american Tom Brady, omul care va avea probabil mai multe statui decât titluri de campion.

Trăim laolaltă cu Messi și Ronaldo care scriu cea mai mare poveste a fotbalului modern. I-am văzut deodată pe Schumacher și Hamilton. Iar tot timpul acesta ne-am minunat de Valentino Rossi.

Iar, la final, îi las pe cei mai mari dintre cei unici: Michael Phelps și Usain Bolt.

Nu numai că sunt mari campioni, dar vitalitatea, energia și lungimea performanței lor este dincolo de capacitățile cunoscute omenirii până azi. Suntem martorii nu numai ai unei revoluții tehnologice, dar și ai uneia sportive. 

Trăim epoca de aur a sportului modern. Și, firesc, echivalează cu perioada maximă de dezvoltare a omenirii. Avem tehnologie, medicamente, doctori, antrenori și o industrie a corpului uman așa cum nu a existat niciodată. Și bani atât de mulți, că fiecare zeu poate trăi în aur.

Dar cea mai mare revoluție este asupra minții. Niciun muritor care a alergat după gloria stadioanelor nu pare să fi avut până astăzi tăria, rezistența și inima de a-și dărâma trupul în așa măsură pentru gloria deplină. Nimeni nu pare să fi renunțat la pauze, la viață și la el însuși în schimbul adulației depline.

Ce nu s-a schimbat niciodată este foamea noastră de povești, dorința ca ai noștri să câștige, emoția din gât la victorie, lacrimile înșirate când pierdem, ghinionul pe care i-l dorim lui Nadal când e pe cale să-i ia fața lui Roger. Și oftica de copil când spunem că fără Nole nu e un titlu așa mare. Ba e!

Și scriu toate astea dintr-un singur motiv. Atât de mult ne sfâșiem cu credințele noastre zilele astea, cu falia nesfârșită, cu acuzațiile despre unul și despre altul, cu topurile și analizele financiare, că am uitat să ne bucurăm de ce trăim. Iar ultimele două decenii, tulburi cum au fost, chiar merită o odă a bucuriei.