Noaptea lui Daniil

„Will you remember our friends when Djokovic leaves in his private jet?” (O să vă mai amintiți de prietenii noștri atunci când Djokovici va pleca în avionul lui?) - pancartă a unui demonstrant în faţa Hotelului Park

Era după ora două la Melbourne. Noapte, dimineaţă, cine mai ştie? „O să vă spun o poveste. O să fie lungă sau scurtă, nu ştiu”, a început Medvedev.

Da, aceeaşi alegere ca atunci când trebuie să dai mingea peste fileu, acolo unde aşteaptă un „monstru”. Povestea a fost mai degrabă lungă. Nu contează. Avea tot dreptul. Toţi avem tot dreptul la propriile poveşti.

Nația disperării

A mea n-o să fie aşa de lungă. Sper. Se întâmpla într-o iarnă, coboram din munţii austrieci, lume multă, sfârşit de tură la schi. Ningea din ce în ce mai tare, autostrada era plină, abia se înainta. Nervi. Claxoane.

Am oprit într-o benzinărie. În jurul nostru plăcuţe de Belgia, Franţa, Germania etc. Dar toate naţiile deveniseră una singură, aceea a disperării. Excedaţi de blocaje, de copiii care plângeau, de clienţii irascibili, cu toţi se întorseseră parcă în peşteri.

Toaletele erau de nefolosit, la bar uitau să-ţi dea restul, maşinile tăiau faţa altor maşini. Oamenii nu mai erau oameni. De fapt, erau oameni obişnuiţi într-o situaţie neobişnuită. Am fugit. A fost un coşmar.

Rusul şi idioţii

Daniil ne-a spus povestea vieţii lui ca un adevărat maestru al naraţiunii, un Rushdie un pic mai slab, un pic mai înalt şi având de obicei în mână o rachetă care avea să se transforme într-una balistică. A dozat minunat efectul. A vorbit despre visurile unui copil care a vrut să îmbrăţişeze lumea. Şi ea pe el.

Iar la final a zis aşa: „De acum înainte voi juca pentru mine, pentru familia mea, pentru nevoile mele, pentru ruşi (...) dacă există un turneu pe suprafaţă tare la Moscova înainte de Roland Garros sau Wimbledon, o să joc acolo chiar dacă e să le ratez pe celelalte două. Copilul a încetat să viseze”. 

Medvedev reacţiona astfel după vociferările, fluierăturile, aplauzele la greşelile lui din timpul finalei de la AO.

Publicul fusese clar de partea lui Nadal, manifestându-se aproape ca unul de fotbal. Daniil nu rămăsese dator. Gesturi de sfidare, aplauze ironice, şi-apoi acel serviciu mult în afara terenului bunului-simţ când i-a spus arbitrului despre cei din tribună că „sunt chiar idioţi. N-au creier. Trebuie că vieţile lor sunt foarte triste, nu?”. Pauză de respiraţie. Şi transpiraţie.

Jucăriile stricate ale unui copil

Medvedev e probabil cel mai bun vorbitor la microfon. Ca orice tip isteţ e tentat să cadă în propria admiraţie, să glumească la limită, să provoace. E deformaţia competitivităţii.

A găsit de cuviinţă să îl aducă în discuţie pe Djokovici în faţa publicului tocmai când oamenii începuseră să mai uite povestea sârbului. A ştiut ce face. Nu-i nimic de blamat. Doar că nu poţi să dai bobârnace şi să te aştepţi la flori înapoi.

Daniil pare tare copil. S-a supărat pe satul global. Îşi ia jucăriile şi pleacă acasă. Însă acasă, ce să vezi?, e Monte Carlo!

Partea urâtă a poveștii

Poţi să pretinzi că îţi aperi „şi nevoile, şi neamul” când te scobori dintr-un X6M de sub stânca prinţului Albert? Pe Medvedev îţi vine să-l iei în braţe şi să îi spui: „Pe bune?! Dă-i încolo, ai o carieră minunată înainte!”.

Dar nu o faci. Poate şi pentru în toate poveştile astea e ceva mai urât şi periculos decât un public căpiat şi un tânăr ţâfnos.

Pentru ce să trăieşti, să mori şi să te superi

În Australia s-a reîncălzit războiul rece al sportului. O sumă de oameni înnebuniţi de această „iarnă pandemică” a reacţionat visceral. Genialii răsfăţaţi ai tenisului au luat-o personal. Serbia mai avea puţin şi declara război Antipozilor. Acum Medvedev zice că se retrage în izba lui.

Visul a virat în coşmar. E din nou despre „noi” şi „ei”, despre Est contra Vest. Vechile fantome se ridică. Pot fi doar răbufniri de moment, dar din asemenea momente se nasc bulgări care cresc şi cresc. Mulţi abia aşteaptă o păruială globală.

Tratament cu o cină în larg

Şi atunci visurilor sfărâmate ale bogaţilor şi puternicilor li s-ar putea opune visul refugiaţilor de la Park Hotel de a umbla liberi pe stradă sau al celor care luptă pentru a expune adevărul cu toate riscurile, în Rusia sau America, aici sau în Mexic, unde încă un jurnalist a fost omorât, al patrulea numai în ianuarie.

Acestea sunt visurile care ar merita să ţină lumea cu sufletul la gură. Care ar merita cea mai bună poveste. Celelalte pot fi tratate cu un aperol în Place du Casino şi apoi o cină în larg.