Când Franța a luat titlul suprem în 2018, Oliver Giroud a fost mai degrabă ținta ironiilor decât a laudelor.
Elogiile mergeau spre Mbappe, spre Griezmann, spre Pogba, la Olivier ajungeau glumele, multe dintre ele proaste, pornite din statistica seacă și ușor de folosit ca argument: nouarul campioanei mondiale nu doar că n-a dat niciun gol, dar n-a nimerit nici măcar o dată poarta adversă pe parcursul turneului final.
Spre deosebire de antrenorii de canapea sau de bar, tehnicienii adevărați, iar Didier Deschamps e clar unul dintre ei, au alte repere. Selecționerul Franței a obosit explicând cât de important a fost rolul lui Giroud și cât de puțin contează totuși statisticile.
Ironiile și criticile n-au încetat căci, nu-i așa?, ce s-ar face sportul ăsta fără miliardele de antrenori din fața televizoarelor. Giroud însă și-a văzut de treabă pe unde a jucat, a devenit al doilea marcator din istoria naționalei Franței după Henry și doar revenirea lui Benzema l-a scos oarecum din contextul formulei ideale din mintea lui Deschamps.
Giroud însă are rolul lui. Pe care l-au știut cei de la Milan când au forțat transferul. L-au știut și cei de la Inter, căci și Inter l-a vrut, încă de pe vremea lui Conte, dar n-a știut să-l convingă. Nu e Benzema, nu e Mbappe, nu e nici măcar Ibrahimovici, deși Zlatan e singurul cu care se aseamănă din punct de vedere fizic.
Nu e un jucător combinativ, asociativ, e însă un marcator și, mai ales un muncitor în folosul celorlalți. E un jucător de lot, de vestiar, extrem de util chiar și la 35 de ani, căci un om care a câștigat atâtea în cariera lui poate ajuta colectivul în acest sens.
Iar sâmbătă chiar l-a ajutat. Milan a câștigat în fața Interului grație „dublei” pe care francezul a izbutit-o în câteva zeci de secunde. Cu execuții tipice unui număr 9, cu experiența vizibilă - vezi golul doi - a unui atacant cu peste 200 de reușite în carieră. Astfel de meciuri se decid la detalii, iar detaliul numit Giroud a făcut diferența.
Inter a pierdut un derby pe care l-a avut în mână timp de 60 de minute, dar pe care n-a putut să-l închidă la timp (aici trebuie scos în evidență un alt francez, Maignan) și nici să-l gestioneze ca strategie de final (iar aici trebuie spus că schimbările lui Simone Inzaghi mai mult au destabilizat decât au ajutat).
Cumva, cu acest eșec, Inter dă o mână de ajutor la spectacolul pe care Serie A îl oferă, căci lupta pentru „scudetto”, măcar în aparență, e redeschisă. Campionatul italian nu mai e demult cel în care 0-0 era văzut ca scorul perfect, ba chiar pune serios în pericol poziția Primerei Division într-o ierarhie a ligilor dominată clar de Premier League.
Însă dacă ne uităm la duelul pentru titlu, Serie A e cel mai echilibrat în acest moment. Iar ultimele operații estetice ale „Bătrânei Doamne” nu fac decât să sporească farmecul unui campionat ce are încă o greutate mare pentru iubitorul de fotbal adevărat din România.
{{text}}