Cum a ieșit Gică Hagi golgheter cu un blat. Dezvăluirile senzaţionale ale căpitanul Sportului: „Trebuia să fie două goluri diferență și Hagi să înscrie. El s-a încăpățânat și a dat 6. Noi a trebuit să luăm 5 goluri”

Invitat la GSP Live, Paul Cazan - fost fundaș la Sportul cu 465 de meciuri în Divizia A - și-a amintit de colegi și de adversari redutabili, de tragedii din viața clubului Sportul Studențesc, dar și de momente incredibile de fotbal

Ajuns la 70 de ani, Paul Cazan își petrece zilele acestea alături de nepoata sa. „Stă o săptămâna acasă, i s-a îmbolnăvit profesoara de Covid. Lucrăm împreună online. Mă învață să umblu pe telefon, e mult mai calificată în problemele astea”, se amuză fostul căpitan de la Sportul Studențesc, actual observator de meciuri la LPF. 

Stoper într-o echipă care timp de 12 sezoane nu a terminat mai jos de locul 7, Cazan a jucat în Regie alături Mircea Sandu, Gino Iorgulescu sau Gheorghe Hagi și i-a avut adversari pe probabil cei mai buni fotbaliști români din istorie. 

Timp de 80 de minute, elegantul jucător de altădată și-a adus aminte la GSP Live de momente amuzante și de altele tragice, povestind totul pe un ton blând, domol.

Nu a fost comod să fiu chemat martor în Dosarul Transferurilor. Norocul meu a fost că ofițerul care m-a chemat mi-a zis: «Stai liniștit! Știm că tu nu ai făcut nimic». Și chiar nu făcusem nimic, am semnat un document la transferul lui Dulca, dar banii ăia intraseră în club 

- Paul Cazan, fost căpitan al Sportului Studențesc

465 de meciuriîn prima ligă a adunat Paul Cazan în tricoul Sportului Studențesc. E fotbalistul cu cele mai multe jocuri din istoria clubului. Fundașul a marcat și 10 goluri

- Cum vi se pare ce se întâmplă în momentul ăsta în Liga 1?

- E o situație grea. Mă dezamăgește. Fotbalul românesc se duce tot mai jos. Poate și pandemia a făcut jocurile mai urâte, pe lângă faptul că nu sunt spectatori. Rar, am văzut jocuri bune. Sunt foarte puțin jucători tehnici, din lateral nu se mai centrează ca pe timpuri, când eram noi tinerei. Nu mai e spectacol. Lumea mai mult se plictisește decât se relaxează.

- De ce am ajuns aici? 

- Nu vreau să înțeleagă fotbaliștii de acum că îi vorbesc de rău, dar parcă pe vremea noastră era mai mare atracția să jucăm și să facem spectacol. Ei se gândesc mai mult la partea financiară. De asta, nici nu-și prea dau interesul să mulțumească lumea care mai vine la stadion. Copiii stau mai mult în casă acum, se joacă pe Playstation. Noi stăteam mai mult pe stradă, ne duceam să ne legitimăm la cluburi.

- Dacă tot v-ați întors în timp, cum ați ajuns la Steaua?

- M-am dus târziu la fotbal, la 16-17 ani. În rest, am jucat pe stradă, am fost la trialuri, dar n-am rămas. Când am intrat la liceu, un coleg care era la Centrul 23 August mi-a zis că au nevoie de un stoper. Pe vremea aia, eu făceam baschet la Șincai, cu marele profesor Tibacu (n.r - profesorul de educație fizică Victor Tibacu a fost laureat postmortem cu premiul UNESCO pentru fair-play). Pe blat, m-am dus la trial. M-au văzut și mi-au zis să vin. Ușor, ușor, în loc să mă duc la baschet, fugeam, mă suiam în tramvai și mă duceam la 23 August la antrenamente.

- Părinții știau?

- Le spuneam că mă duc la baschet. Așa am ajuns la centrul pe care l-a preluat Steaua. Îl conducea Ilie Savu, colonelul. Apoi am plecat în armată și am făcut 30 de zile serioase, la cataramă. Am fost trimis la Plenița, norocul meu a fost că aveau echipă la Divizia C. Au fost mulțumiți de mine, am mai scăpat un pic de armată.

- În rest șmotru?

- Era o unitate de Transporturi, erau toate pilele acolo. Lăutarii, toți care făceau armata mai ușoară. Norocul meu e că omul care conducea unitatea m-a plăcut și m-a pus să îi scriu toate documentele. Scriam frumos, făceam caligrafie. Apoi, mi-a venit chemarea de la Steaua și ofițerul mi-a zis: „Ia-ți valiza și ușcheala că altfel te țin ăștia pe aici!”. Când am ieșit, tocmai venea o inspecție de la București. Erau vreo 10 colonei, generali, am trecut pe lângă ei salutând.

- Ați ajuns la Steaua? 

- Da, și ei m-au împrumutat la TMB, echipă foarte bună de Divizia C. M-am întors la Steaua la tineret și în ziua în care urma să debutez într-un amical la echipa mare, cu Valentin Stănescu antrenor, am primit ordin să mă prezint la Chimia Râmnicu Vâlcea. Am scăpat echipa de retrogradare, apoi un conducător deștept de la TMB a făcut ca actele mele de transfer să ajungă la Sportul, în 1972.

I se spune „Ață” de la copcile din buză

- Mac Popescu, arhitectul care conducea clubul, a spus că recruta jucătorii și pe criterii estetice. Trebuia să fie înalți și chipeși. 

- Da. La un moment dat, aveam media de înălțime de 1,80-1,85 metri. Eu aveam 1,88 metri.

- Atunci vi s-a spus „Ață”? 

- Nu, nu. Vine de la un fost coleg de liceu, Mihai Cuza, cu care am jucat împreună la Sportul și la Steaua. La un moment dat, am primit o gheată în față. Unui coleg i-a zburat gheata din picior și mi-a spart buza. M-au dus repede la dentist pe Plevnei, m-a cusut cu ață de cal. Dar m-a cusut mai mult decât trebuia și ieșea o porțiune de ață din buză. Când m-a văzut Cuza a zis: „Ia uite-l, mă, și pe Ață ăsta!”. De aici vine, nu că sunt înalt.

- La fazele fixe nu aveați probleme, dar probabil vă încurcau jucătorii care driblau. 

- Mă iritau jucătorii mici de înălțime, erau mai fâșneți. Dar cel mai mare coșmar al meu a fost Florică Dumitrache. Părerea mea e că nu am mai avut un vârf cu calitățile lui. Păcat că a avut viața mai puțin sportivă. L-am prins și pe Dobrin, jucam mijlocaș și a trebuit să-l marchez.

- Era greu de ținut? Spuneți-ne ceva din meciurile cu el. 

- La un meci, Angelo Niculescu mi-a zis că trebuie să-l țin pe Dobrin. Era treaba mea să-l țin în jumătatea noastră. Eu aflasem de la colegul meu Tănăsescu… săracul se cam arunca asupra lui Dobrin, iar lui Dobrin atât îi trebuia. Te făcea de nu mai știai de tine. Eu am început să-l aștept la centrul terenului și stăteam în fața lui, fără să-l atac decisiv. 

La un moment dat, s-a oprit și mi-a zis: „Bă, tu ce faci, nu mă ataci?!”. I-am zis: „Nu vreau, bă, nu te atac!”. El: „Bine, bă, nu vrei să mă ataci, nu mă ataca!”. Cred că am câștigat, dar Pitești ne punea multe probleme. Dar mi-a făcut-o Dobrin altă dată, în Ghencea. Am jucat acolo contra lor, i-am bătut, dar mi-a făcut una de m-a trimis în tribună. A primit o minge pe 16 metri și m-am dus tare. Când s-a făcut că trage și a întors-o, eu m-am dus în tribună și el dădea la poartă. Cică: „Băiatu’, hai înapoi, ce faci acolo?!”.

- Cum erau meciurile cu Dinamo? 

- Aveau echipă bună, dar în primul an de Divizia A, Sportul i-a bătut cu 3-0. De aici i-a venit porecla lui Mircea Sandu. Nașu’. Îi bătea pe Dinamo mereu. Am avut o perioadă când erau finii noștri. Câștigam și dacă eram pe ultimul loc. Cu Steaua am avut o perioadă bună, câștigam mereu, dar după 1980 n-am mai câștigat niciun meci. Nici cu Hagi în echipă nu i-am bătut. În 1986, după ce au câștigat Cupa Campionilor, ne-au bătut cu 2-1 și au ieșit campioni. Dacă-i băteam, mergeam noi și luam titlul.

- Marcel Răducanu cum juca? 

- Era figură mare. M-a chinuit, dar ne chinuia pe toți. Lumea îi zicea „Neața”. Când a rămas în Germania în 1981, eram și eu la lotul național. Eu fiind mai mare, m-a rugat: „Paule, ține-mi și mie buletinul!”. Am avut meci cu Dortmund, dar înainte am ieșit în oraș. Mi-a zis: „Eu nu merg cu tine, dă-mi și mie buletinul să-l am la mine”. I l-am dat. A venit meciul, a jucat, i-a făcut praf pe nemți în prima repriză. La pauză, eu am fost trimis la încălzire, eram rezervă. 

El s-a dus în cabină și a zis: „Nea Tinele, nu mai pot. Am ceva”. L-a scos. S-a terminat meciul, cabină, dușuri, hai la mașină! Lipsea Marcel. Impresarul care ne adusese acolo ne-a dus la o bere și a zis: “Lasă că știe el unde să vină. Precis e pe aici”. La bere, Marcel nimic! Am stat, am stat, două-trei ore. La care nea Tinel spune: „Bă, căpcăunul ăsta s-a dus la cantonament”. Marcel o ușchise. Plecase frumos, mi se pare că îl luase chiar de la stadion un doctor care fusese la Dinamo. A doua zi, toată lumea și-a dat seama că Marcel a rămas în Germania.

Amintiri din Valea Groazei, cu Jiul

- Nu ați jucat la națională în niciun meci oficial. De ce? 

- Am jucat doar în amicale. Ghinionul meu a fost că a apărut Costică Ștefănescu pe postul ăla. De ce să mint, au fost alții mai buni decât mine. Costică, Dinu, Sameș. În interiorul meu, mi-aș fi dorit să joc și eu, dar Costică a jucat mult mai bine în perioada aia.

- Sunteți totuși campion mondial universitar în 1974. 

- Da. Aveam echipă bună. Mulțescu, Chihaia, erau mulți băieți buni. Era Boloni, care s-a accidentat după primul meci. Am început turneul mai greu, la Brest. Apoi am crescut în joc. Am bătut Germania Federală cu 3-1 în semifinale și Bulgaria în finală. Când ne-am întors, trebuia să ne primească Ceaușescu, dar era plecat. Ne-a primit Ștefan Voicu (n.r. - deputat influent în Marea Adunare Națională). Ni s-au promis 25.000 de lei primă, dar ne-au cam păcălit. Ne-au dat 12.000, dar și ăia erau bani. Vreo șase salarii. Bine, puterea de cumpărare era alta. Cu 100 de lei, erai cum trebuie la restaurant.

Pe vremea noastră, mergeai la un restaurant și un muncitor îți făcea cinste cu o sticlă de vin. Se supăra dacă nu acceptai. Acum, nu am auzit de așa ceva. Jucătorii de azi sunt plini de ei, au sume de bani care depășesc cu mult veniturile oamenilor de rând. Bine, atunci nu era mare diferența dintre venitul unui fotbalist și al unui muncitor 

- Paul Cazan, fost căpitan al Sportului Studențesc

- Mulțescu juca la Jiul, o echipă cu jucători agresivi. Ați simțit duritatea lor? 

- Chiar de la Mulțescu. Mi-a pus o talpă de mi-a paradit piciorul drept, am stat o săptămână. Când ne-am întâlnit la echipa studențească, mi-a pus altă talpă la antrenament. L-am luat: „Ce ai, mă, ai înnebunit? Lasă-mă în pace, vrei să mă rupi iar?”. Era învățat de la Petroșani. Acolo, „tălpica” era la modă.

- Așa de rău era? 

- Când intrai pe culoar, înghețai. Era un culoar îngust, întunecat, curgea apa pe pereți. Te lua Gogu Tonca: „Aveți grijă! V-o dăm bine de tot la oase. Vreau să aud cum sună când v-am tras-o!”. Dar aveau echipă bună. Spre deosebire de azi, fiecare echipă avea 4-5 jucători de mare valoare, îi țineai minte. Noi, Sportul, eram echipa care umplea stadioanele. Lumea știa că ori jucăm bine, ori aiurea și luăm goluri. Pe unde ne duceam, erau plin de spectatori.

- Când ați simțit pentru prima dată la Sportul influența lui Nicu Ceaușescu, fiul lui Nicolae Ceaușescu? 

- Sincer, dacă Nicușor se implica așa cum s-a implicat fratele lui, Valentin, la Steaua, Sportul câștiga campionatul. Nicu, atras de Mac Popescu, era o stâncă împotriva celor care voiau să ia jucători de la Sportul sau se implica să luăm un jucător înaintea lui Steaua și Dinamo. Coraș, Hagi așa au venit. După Revoluție, Nicu a venit la un antrenament în Regie. I-am spus: „Nu v-am văzut pe la meciurile noastre”. A zis că fusese, dar i-am zis că în Regie nu a venit niciodată. Nu venise.

Amintirea blatului care l-a făcut golgeter pe Hagi

- Protecția lui nu l-a împiedicat pe Hagi să plece la Steaua… 

- A fost o discuție, a fost împrumutat. După ce a văzut condițiile de la Steaua, Hagi și-a dat seama ce vrea. A luat și o primă mare după ce a dat golul cu Dinamo Kiev în Supercupa Europei.

- Cum era Hagi? 

- La început, toată echipa a avut o reacție negativă față de el. Era un copil cam încăpățânat. Cum sunt machidonii. Norocul lui a fost că Gino Iorgulescu și Mircea Sandu, care-l știau de la națională, au intervenit: „Bă, lăsați-l în pace! Ăsta va ajunge mare jucător”. La început, juca extremă stânga și nu se întorcea cu fundașul advers. Îl lăsa pe săracul Munteanu II mereu cu doi oameni pe el. Munteanu intra la pauză șucărit: „Ce-mi face ăsta! Nu mai pot!”. Apoi, în sezonul următor, 10 oameni jucam pentru Gică și el rezolva jocul.

- Ce mai țineți minte de la meciul aranjat cu FC Olt, 7-5, în ultima etapă din 1986? Hagi și Pițurcă de la Steaua se băteau pentru titlul de golgeter. Pițurcă a dat trei goluri la Craiova, Hagi a dat șase. Înțeleg că Hagi a vrut să iasă de pe teren, supărat că Mircea Sandu a dat primul gol, nu el. 

- Nu știu dacă a fost chiar așa, dar mai supărați am fost noi, apărătorii.

- De ce? 

- Trebuia să fie o diferență de două goluri și Gică să marcheze. Dar Gică nu se oprea. L-am luat: „Ce faci, mă?”. Bineînțeles că oamenii (n.r. - adversarii de la FC Olt) au început: “Bă, ce faceți!?”. Și noi, ce să facem…hai să…Și așa am luat cinci goluri pe încăpățânarea lui Gică să dea cât mai multe goluri.

- Practic, orice gol dat de el punea presiune pe dumneavoastră să o comiteți o dată în apărare.

- I-am și zis: „Bă, dar mai potolește-te! Dă-o naibii de treabă! 7-5…”

Nu mi-au plăcut jocurile de culise. Au fost, de ce să mint?! Aș fi parșiv să mint. Dar să fie la cei care le-au făcut. Nu m-am implicat, dacă te implici te au la mână. Le ziceam să facă ei 

- Paul Cazan, fost căpitan al Sportului Studențesc

- Cum era cu Rică Răducanu în vestiar? 

- Era figură mare, când începea cu giumbușlucurile se termina treaba. Dacă nu era așa, poate că nu primea golul ăla cu Steaua (n.r. - în 1978, Răducanu a luat un gol penibil în Steaua - Sportul 2-1 după ce o minge plouată, banală, care ieșea în aut de poartă, i-a căzut în ceafă și a revenit în fața porții) și ieșeam campioni. La faza aia, am avut inspirație și am fugit către colțul ăla, dar s-a lovit mingea de bară și a intrat în poartă.

- Ce a fost în mintea lui?

- A vrut să facă mișto, eu știu?!. Dar Dumitru parcă a presimțit. Altul pleca, el a rămas acolo, tocmai lui i-a dat-o. Golul de 2-1 l-a dat Puiu Iordănescu cu capul, nu știu dacă a mai dat vreunul în carieră cu capul.

Moartea violentă a căpitanului, tăiat de tren

- L-ați avut coleg pe Aurel Rădulescu, un fotbalist despre care mulți au spus că ar fi putut fi mai bun decât Hagi. Avea 26 de ani, era în forma carierei, jucător de națională, iar în vara lui 1979 a plecat cu Sportul în Germania. Ce s-a întâmplat acolo? 

- Am jucat finala Cupei cu Steaua, am pierdut-o. Nicu Ceaușescu ne promisese o excursie în Germania, să ne relaxăm. Aurică era căpitanul echipei. Soția lui era însărcinată, trebuia să nască. Toată lumea, inclusiv fratele lui, i-a spus să nu plece în turneu că-i naște soția. „Nu, domnule, sunt căpitanul, vreau să stau cu echipa!”.

- Și a plecat?

- Da. În tren (n.r. - trenul de la Frankfurt la Hanovra), a băut niște bere. Am stat în același compartiment. Eu, Gino Iorgulescu, Bruno Grigore, Stroe și el. Ne-au anunțat că trebuie să coborâm la prima stație. Ne-am ridicat, dar el și Gică Stroe au rămas în compartiment să mai discute. Erau prieteni foarte buni, se tot tachinau. Noi am coborât, dar Mac Popescu și-a dat seama. „Vedeți că Aurică a rămas în tren”. Bruno Grigore a fugit să-i aducă, a urcat, nu a putut să-i ia și a coborât. Apoi, i-am văzut ieșind pe culoar, dar Mac Popescu le-a strigat: „Rămâneți în tren!”.

- Trenul pornise.

- Da. Când pleacă trenul, ușile se blochează automat. Dar ei au avut un destin tragic. La vreo 100 de metri, cum ne uitam noi, vedem că Aurică sare din tren. Având niște saboți în picioare, i-au alunecat picioarele pe peron și l-a tras trenul dedesubt. Peste alți 50 de metri, a sărit și Stroe. A avut șansă și a trăit, deși s-a lovit cu capul de un stâlp. Imediat au venit nemții, salvarea, l-au ridicat, au spălat locul. Singurul care a avut curajul să se ducă să se uite a fost Dumitru Manea. Ne-a zis: „I-a tăiat picioarele, nu cred că mai scapă”. Am înțeles că a pierdut 5 litri de sânge, a murit a doua zi. (se emoționează) Soția lui a născut la scurt timp. A fost un destin tragic pentru un mare fotbalist. Era un băiat de mare caracter.

- În 1975, ați prins și accidentul de pe Valea Oltului când autocarul echipei a intrat într-un pom. 

- Am cam prins toate accidentele. La un moment, vorbeam să ne schimbăm culorile clubului că prea am avut accidente. Prima dată, prin 72, ne-au luat cei de la club pe câțiva să mergem în cantonament la munte, să ne întâlnim cu echipa. Pe drum, s-a stricat microbuzul și era să cădem într-o râpă. Apoi, a plecat echipa la Băile Felix, eu eram cu examenele. Au căzut în apă, n-a văzut șoferul drumul din cauza zăpezii. Iar ăsta a pus capac…

Sportul și autocarul plin de țigări confiscate

- Accidentul din 1975? 

- Da. A fost și vina șoferului, a fost și vina doctorului care mergea la o nuntă și a zis să ne grăbim. La o curbă, roata a prins un șleau și din cauza vitezei ne-am dus într-un pom. Dacă nu era pomul, cădeam 10 metri pe calea ferată. Cei patru care au murit erau mai în vârstă. Parcă i-a ales. N-a murit niciun jucător. Doar Aurică Munteanu a avut o problemă la genunchi, atât. Colceriu, vicepreședintele care a murit, l-a salvat cumva pe Suciu. Când ne-am izbit, Suciu a venit în spatele lui Colceriu și impactul a fost amortizat.

- Trecând la lucruri amuzante, înțeleg că s-a rupt autocarul echipei într-un turneu din cauza faptului că era plin cu marfă de contrabandă adusă din străinătate?

- E o poveste exagerată. Veneam din Italia. Pe lângă cafeaua de rigoare, am cumpărat butelii de gaz să le vindem în țară. Era perioada în care mașinile treceau pe gaz. La vamă, când să trecem în Iugoslavia, ne-au oprit și când au văzut buteliile nu ne-au dat voie să trecem. Am întors și am căutat o altă vamă, undeva prin munți. Acolo, vameșii erau lemn. S-a dus impresarul italian, le-a dat ceva și am trecut. Țin minte că în autocar mirosea a cafea de îți lua nasul.

- La trecerea în România era totul asigurat… 

- Nu, de ce?! Noi am fost singurii cu marfa confiscată. Mai făceam câte o deplasare să ne completăm veniturile. A plecat echipa în Bulgaria, eu am rămas la examene. Au jucat un meci cu Dunav Ruse, apoi cumpărături. La bulgari, era mult mai ieftin în shopuri decât în România. La întoarcere, poc!, supărare mare. „Toată lumea jos cu tot ce aveți”. De ce? Se aude că ar fi dat cineva în primire că echipa a plecat la cumpărături și vine cu țigări. Gino era din Giurgiu, vameșii ne mai știau. Ne-au zis: „Nu putem să vă lăsăm fără să vă confiscăm marfa pentru că vă așteaptă băieții (n.r. - Securitatea) mai încolo”. Au golit autocarul, erau 1300 de cartușe de țigări. Au umplut o cameră. Când am mai trecut prin vamă la altă deplasare, se vedea pe geam în cameră. Era plină de baxuri.

Cât am fost la Rapid în conducere, Copos avea moda să amâne salariile pentru că ținea banii într-un cont cu dobândă mai mare. Șapte la sută în loc de trei la sută. Nu dădea banii în data de 22, ne dădea pe 25 după ce îi intra dobânda. În mergea mintea la afaceri 

- Paul Cazan, fost căpitan al Sportului Studențesc

„Schmeichel a spart tot vestiarul din Regie”

- Vă întorc la fotbal. Ați fost antrenor interimar când Sportul a eliminat-o pe Brondby, echipă în care jucau Schmeichel, Brian Laudrup, Vilfort, Lars Olsen, viitori campioni europeni în 1992. Ați întors un 0-3 din tur. Totul era compromis.

- Nu era totul compromis după tur, dar acolo ne-au cam lucrat cu arbitrii. Erau pe val, aveau foarte mulți sponsori și se gândeau să facă una dintre cele mai mari echipe din Europa. Au venit la București cam încrezuți. Am jucat foarte bine. Am dat gol, a început să vină lumea la stadion. Ascultau oamenii la radio și pe parcurs au umplut stadionul. În minutul 90, Pană a făcut 3-0. I-am scos la penaltyuri, Cristian a apărat trei la rând. A fost ultima picătură pentru ei. I-au părăsit toți sponsorii după meciul ăla. A fost scandal mare.

- Unde? 

- La vestiare. Au făcut prăpăd. Au spart tot, au rupt scaunele. Schmeichel înțeleg că a fost capul. S-au certat între ei. Au plecat cu coada între picioare.

În 1998, mi-a pus o vorbă bună Mircea Sandu la Rapid. M-am dus cu mână bună, au câștigat campionatul. După titlu, Copos a zis că îmi dă o funcție mai bună, mi-a zis să mă duc la centrul de copii. Am plecat. M-am întors cu Rednic și Rapid a mai luat un campionat. Am luat prima de titlu doar după ce a intervenit Dinu Gheorghe la Copos, nu voia să-mi dea 

- Paul Cazan, fost căpitan al Sportului Studențesc

Revoluția lui Cazan: printre gloanțe, la maternitate

- Am văzut că fiul dumneavoastră, Lucian, s-a născut pe 25 decembrie 1989, de Crăciun, în plină Revoluție.

- Da, mi-am certat soția. Pentru că în Drumul Taberei era periculos, ne-am mutat la Viilor, vizavi de Belu. Eu eram la club, se trăgea peste tot. În noaptea de Crăciun îmi spune soția: „Nasc!”. Eu: „Cum să naști? Nu vezi ce a afară?!” Am sunat la salvare, le-am zis că naște, mi-au zis să-mi văd de treabă. Am sunat la taxiuri, nimic! Am coborât în fața blocului, m-am rugat de oameni. N-a vrut nimeni, le era frică să nu-i împuște.

- Și ce ați făcut? 

- Norocul nostru e că mergea metroul. Bineînțeles că au venit să ne controleze. Se spunea că femeile gravide sunt de fapt teroriști care ascund gloanțe. Am ajuns la Victoriei, trebuia să mergem la Filantropia. Piața era goală, nu trecea nimeni pentru că se trăgea. Norocul nostru a fost că erau studenți în stația de metrou. Patru studenți au făcut un scaun din brațe, au pus-o pe soția mea pe brațe și au primit ordin să meargă numai pe la lumină. Am ajuns și după ce am intrat au început din nou împușcăturile. 

Norocul mare e că doctorul a venit special din Militari pentru naștere. Soția lui i-a zis că e nebun, că-l împușcă pe drum. Din cauza sperieturii soției mele, fi-miu se întorsese invers în burtă. Mureau amândoi dacă nu venea doctorul. Am stat patru ore și am așteptat, nu-mi spunea nimeni nimic. Până la urmă, a venit cineva și mi-a zis că am un băiat (n.r. - Lucian Cazan a ajuns și el fotbalist și joacă la Metaloglobus)

- Ați avut adversari probabil cei mai buni fotbaliști români din istorie. Care a fost cel mai mare?

- E greu. Au fost fotbaliști mari și înaintea mea, dar bătaia a fost între Dobrin și Hagi. Putea să intre și Dumitrache dacă era mai profesionist. Dacă Dumnezeu nu-l lua pe Aurică (n.r. - Aurel Rădulescu), intra și el bine în lupta asta.

- Atât de bun era? 

-Da, un tip de 1,87-1,88 metri, cu o ușurință de a dribla ieșită din comun. Nu era individualist. Era prieten foarte bun cu Gino Iorgulescu, care juca vârf la un moment dat. Aurică dribla 3-4 oameni și i-o dădea lui Gino s-o bage în poartă. Mă rog, după aia Gino a fost retras din nou în spate.

Cred că tot CFR ia campionatul și anul ăsta. FCSB are o echipă mai tehnică, dar nu așa de bine așezată. Sunt tineri care joacă pentru ei, nu pentru echipă. Au antrenor foarte bun la el acasă. 

- Paul Cazan, fost căpitan al Sportului Studențesc-

VEZI AICI EMISIUNEA GSP LIVE INTEGRALĂ CU PAUL CAZAN

CITEŞTE ŞI: 

• Poveste genială cu Ionuț Luțu » Cum a găsit lăutari în Coreea: „Bă, ăștia îmbrăcați în iepurași sunt de-ai noștri”

• Povestea dramatică din spatele retragerii din fotbal a lui Dan Potocianu: „Am ieșit pe un câmp, am urlat și am zis că trebuie să lupt cu boala”