La capătul unui Rapid-Dinamo, care s-a jucat într-un București totuși liber. Un meci cu galerii, cu greșeli, cu pasiune.
Am ajuns și noi aici: ni s-a terminat interbelicul. A fost un interbelic neobișnuit de lung. Și o să ajungem din nou să constatăm că eram fericiți și nu știam.
Și viața, iată, continuă. Bombe cad și noi mergem înainte (unde altundeva să mergem?), deși la câteva sute de kilometri oamenii mor ca în abatoarele secolului XX.
Cine ia titlul în Gibraltar?
În timpul bătăliei Kievului se dă și lupta noastră inutilă pentru titlu. CFR-ul lui Petrescu merge țintit către un nou titlu de campioană. Și mai departe? Știți cumva cine va câștiga titlul în Gibraltar? Dar uite, cum-necum, cu inimile strânse și cu ochii pe știrile din Ucraina atacată de turbatul pitic kaghebist, continuăm.
Câinii verzi și vii
Și sâmbătă, la ceas de seară, chiar s-a jucat, cât de cât, fotbal și în România. Într-un meci care a contat mai mult pentru orgolii, pentru imaginar, într-un derby care trăiește din amintiri, Rapid și Dinamo au fost peste media românească.
Câinii verzi au dat clare semne de viață, iar giuleștenii (dar mai sunt oare ei „giuleștenii”?) n-au fost magnifici, nici măcar mari, s-au străduit, au făcut aproape tot ce este românește posibil. Aproape.
Cine ce e
A ieșit un egal, dintr-un gol frumos și unul mai degrabă caraghios (Stan și Bran – fundași în Liga 1I?), dar ar fi putut să iasă orice rezultat. Dinamo n-a jucat ca o echipă de ligă secundă (mai palpită încă inima de câine), dar nici Rapid n-a jucat ca vreo europeană. Am avut o primă repriză călduță și o a doua pe contre (au fost și câteva ocazii mari pe final, dar degeaba), dominate amândouă de peluze.
În definitiv, Rapid și Dinamo au arătat ce sunt la zi: o nou-promovată și o retrogradabilă care se va salva printr-o minune de la bunul Dumnezeu. Fotbal de jucători cu genunchii obosiți, dar cu ambiție.
Melancoliile de mai târziu
Pentru cine a apucat derby-urile de la începutul mileniului, pe cele din anii 1990 sau chiar pe cele mai vechi, din deceniile marilor orgolii – a fost destul de trist. Dar este tristețea noastră obișnuită, trăim cu ea de atâția ani. Ce melancolii vor fi în 2060? Căci, uite, noi ni-l amintim pe Daniel Niculae pe vremea când era un atacant care astăzi ar fi golgheterul Ligii 1 după care ar urma zece locuri goale.
Dincolo de comparațiile inevitabile cu ce era înainte, Rapid-Dinamo n-a fost deloc un meci rău, iar finalul a fost neobișnuit de alert, bilă albă. Pe de altă parte, galeria Rapidului s-a crezut pe alocuri la război, când chiar e un război în desfășurare – și asta arată o groaznică rătăcire a minților.
Lumina nu mai vine deloc
Una peste alta, a fost tot cum ne așteptam: câinii cu insulte rasiste, giuleștenii cu un citat din clasici (a ajuns și Brâncuși să fie citat pe stadioane, ne-a lăsat, într-adevăr, săraci și proști – și uite cum ne găsește). Și cu asta ne-am obișnuit. Pare un semn de viață, deși…
România a ajuns o oază de stabilitate aici, la noi, în estul unde lumina nu doar că nu vine de la răsărit, dar nu mai vine deloc. Consolarea rămâne că Bucureștiul nu a avut destinul tragic al Kievului. Concluzii? Mai degrabă o urare: să tot mai avem așa meciuri Rapid-Dinamo, ăsta să fie necazul nostru!
{{text}}