Ieri, joi, 3 martie 2022, pe ultima pagină a Gazetei Sporturilor (aflată în preajma anului 99 de la apariție), în cronica lui Aurelian Rotea, finalul ei ne informa concis că „în meciul de la Mioveni, jucătorii Craiovei au purtat tricouri speciale, fiecare având scris pe spate câte un nume al unui oraș din Ucraina aflat sub bombardamente”.
Mi s-a părut o veste senzațională, probabil unică în lume. Nu sunt mândru de ea, ar fi impudic pe vremea acestui război, primul război european din ultimii 75 de ani. Dar nici nu pot să nu fiu patetic - sunt evenimente în fața cărora nu e nicio rușine să fii patetic, dimpotrivă!
Există minute mai importante
Nu am putut vedea meciul de la Mioveni fiindcă am stat tot timpul pe televizor să văd dacă acea coloană de blindate rusești, întinsă pe 60 și ceva de kilomeri, va intra și va da asaltul necesar cuceririi Kievului.
Lucra în mine o voce sinistră: „Există minute mai importante decât cele 90 ale unui meci de fotbal”. Am auzit-o de-a lungul vieții de la mulți oameni care se pretind deștepți și care pot disprețui fapta fotbaliștilor craioveni, socotind fotbalul o joacă prea puțin importantă când lumea ia foc.
Nu e o rușine să fii patetic
Lumea ia foc și tu odată cu ea, nu mai știi cum te cheamă, cum te numești, și te identifici cu orașul ucrainean bombardat. Nu te jenezi să fii patetic, ești Harkovul bombardat, ești Odesa în flăcări, ești unul sau una cu mulțimile care se întind pe pavaj, ca să nu lase tancurile să treacă și, într-adevăr, nu se confirmă că ar fi trecut.
Semnul că îți pasă
E o exagerare? Exagerat ar fi fost să nu te emoționezi, să rămâi rece și să nu-ți pese că, să zicem (nu mi-am notat-o și regret), că Baiaram acceptă să se numească Harkov. Nu mai e o joacă, e un semn că ești îndurerat și că-ți pasă de ce întâmplă în Europa, unde ai vrea să pleci ca să poți dribla și șuta în liniște, făcându-ți meseria de fotbalist profesionist.
Hai să ne mai exprimăm idilic... Poate că doar la Londra, pe Wembley, la finala Cupei Ligii engleze, să se mai fi făcut un gest de exaltarea celui de la Mioveni. Nu mă jenez a-l numi poezie, fiind emoție pură.
Suntem și oameni
Celebrul imn al lui Liverpool - „Niciodată nu veți merge singuri” - era însoțit de culorile ucrainene. S-au depus flori și s-a îngenuncheat pentru cei dispăruți în măcel. S-a jucat intens cum numai englezii o știu.
Jurgen Klopp era entuziasmat de nivelul meciului și îi scăpau cuvinte patetice: „Nu sunt numai antrenor, sunt și om”. A fost 0-0 după 90 de minute, se zice că cel mai frumos 0-0 de pe Wembley, golurile nu au lipsit căci ar fi trebuit să fie 5-5, zicea Klopp, dacă nu erau anulate pentru ofsaid, apoi prelungirile au sosit parcă la o comandă superioară: „Dacă au ajuns să discute soarta lumii, dați-le și penalty-uri!”.
Pe Shakespeare nu îl întrerupi
Au fost pasionante, 11-10, toți cei de la Liverpool, în frunte cu clasicul Milner și până la rezerva de portar Kelleher, au marcat, nu a ratat niciunul. Și mi-au adus aminte de un superb film englez care se petrecea în plin război: într-un teatru plin, se juca Regele Lear, începeau să sune sirenele, nimeni nu pleca, actorii nu-l întrerupeau pe Shakespeare până la sfârșitul alarmei, când publicul se ridica din fotolii și începea să cânte „God Save the King!”.
Ex abrupto - mulțumesc internautului Cristi Ion, care, cu promptitudine, sobrietate și eleganță, mi-a corectat regretabilele inexactități din finalul articolului de săptămâna trecută privitoare la barajul din 1972, dintre România și Ungaria, cel mai lung baraj din istoria naționalei.
Nu pot spune că nu știu unde mi-a fost capul. Ba da: am scris articolul în prima zi a declanșării războiului. Eram printre cei convinși că rușii nu vor ataca Ucraina. Atacul lor m-a zăpăcit. Cehov - scriitorul rus preferat de mine - scrie că știu totul despre toate doar proștii și șarlatanii.
{{text}}