Dincolo de amiaza chinuitoare cu Clinceni

Rapidul antrenat de Adrian Mutu a câștigat tot în play-out. Greu, urât, dar tot. Povestea însă acum nu este despre echipă – e despre stadion și cuvântul „acasă”.

Liga 1 va intra și în luna Paștelui fără să ne dea prea multe speranțe pentru un sfârșit de sezon încântător. Nimic nou în fotbalul din est: între cei mari, Farul și CFR s-au anulat reciproc și ne-am pricopsit cu un meci nul, între cei mici, Rapidul de abia a depășit Academica Clinceni, o echipă pentru care prima divizie este o pălărie enormă. 

Noroc de capul lui Romario Moise care nu are doar prenume de fotbalist și l-a învins pe Andrei Ureche. Prea puțin totuși pentru o poveste.

Ceea ce poate și trebuie să fie povestit

S-a uitat, dar fotbalul a trecut de la o epocă la următoarea din acest motiv elementar: poate fi povestit. Așadar, înainte să fie o afacere, a fost povestea. Povestea aceasta, cu eroi, cu figuri tragice, cu trădări, cu victorii și cu multe înfrângeri, cu Ilie Greavu și Dan Coe, și Rică Răducanu, și Culae Lupescu, și Daniel Pancu, și Jean Barbu, și Vali Bădoi, cu „ai noștri” și „ai lor”, cu vanitate și orgolii rănite, este cea pe care stă prezentul și pe care se poate ridica viitorul.

Chiar și așa, chinuindu-se într-o partidă dintr-o după-amiază rece de martie, cu Clinceniul, dintre toate bucureștenele noastre istorice, Rapidul stă cel mai bine.

Moștenirea Ceferiadei din ‘39

Rapidul a rămas un club, în înțelesul profund al cuvântului, mix nu o dată încântător de aristocratic și proletariat. E, la urma urmei, același Rapid - are culorile, palmaresul, tradiția și, de acum, și o casă nouă. Rapidul nu e o oarecare școală a vieții, e mai mult o academie. Iar academiile au locul lor pe lume. Gata, deci, cu peregrinările pe la Mioveni sau aiurea.

Noul Giulești va fi inaugurat înlocuind golul lăsat de dispariția Vechiului Giulești (produs al Ceferiadei lui Carol al II-lea, stadion căruia i s-a tăiat panglica la 10 iunie 1939).

Învierea

Mai țineți minte? Vechiul fost dărâmat într-o zi de vară, acum cinci ani, Rapidul era sub pământ, nu avea unde să mai coboare. Lovitura de începere a acelei ultime partide, un amical între bătrânii Giuleștiului și bătrânii Petrolului, a fost dată, într-un just cor de huiduieli, de Miron Cozma. Dar uite că, cinci ani mai târziu, Rapidul a înviat, e în prima divizie și, la drept vorbind, e surprinzător de bine.

Situația e vișinie

Căci, iată, mai sunt câteva zile și Rapidul se adună de pe drumuri (deși va rămâne peste tot acasă). Și, spre deosebire de Dinamo sau FCSB, emană normalitate. Desigur, e o normalitate specială, vișinie.

Situația nu e roz, e vișinie și nici nu poate fi altfel, căci ADN-ul cultural al clubului e neschimbat. Rapidul a rămas, adică, o echipă imprevizibilă, cu urcușuri abrupte și căderi spectaculoase. Dar este un club cât se poate (românește vorbind) de sănătos, care își cinstește originile muncitorești, marile figuri dintr-o istorie veche de nouăzeci și nouă de ani și privește către ziua de mâine cu rezonabile speranțe.

Mutu de Giulești?

Am fost și eu printre aceia care s-au întrebat omenește ce caută Mutu în Giulești (și nu s-a dus, de pildă, acasă, la Pitești), dar până acum rezultatele (nu și jocul!) cântă pentru Adrian și – s-au mai văzut cazuri – poate că va fi un mariaj cu noroc. De ce nu? 

Au mai venit în Giulești și alții trecuți pe la Dinamo și au scris capitole importante, mai ales în istoria recentă. Lucescu, Sabău, Lupu sunt exemplele cele mai strălucite. E drept, Petrescu, stelistul, a sărutat degeaba steagul – a plecat fără să lase urme sau regrete. Trăim epoca fotografiilor-instant, dar e pur și simplu prea devreme de văzut dacă Mutu poate sau nu poate să fie al Giuleștiului.

Supraviețuitorii

Rapidul, așa cum a demonstrat, va supraviețui, căci este o echipă iubită care are la ce să se întoarcă, are pe ce să se sprijine. Strict fotbalistic, în prezent, e o formație (nu sunt multe în Liga 1) care nu te adoarme și propune câteva figuri interesante, de la Horațiu Moldovan (n-a jucat cu Clinceniul, fiindcă, zice-se, s-a pricopsit cu coronavirusul) la acest Antonio Sefer, născut în 2000 în Galați.

Dincolo de amiaza chinuitoare cu Clinceniul, Rapid rămâne ce a fost și până acum – și asta este o veste grozavă. Rapid rămâne o intensitate a sentimentelor, o injecție cu adrenalină, o academie a vieții unde se învață cum se trăiesc și fericirea, și deznădejdea. Rapidul e arta supraviețuirii.