Yaroslava Burlachenko are 29 de ani, e originară din Kiev și joacă pe postul de pivot la Minaur Baia Mare. Ucraineanca s-a implicat cu toată energia în efortul de ajutorare a refugiațior deși trăiește niște momente foarte dificile în viața personală. Mărturia ei impresionantă a fost în direct la GSP Live
„Iryna Glibko de la Râmnicu Vâlcea a jucat chiar în ziua în care a început războiul. Am văzut comentarii lipsite de bun simț la adresa jocului ei din acel meci”.
Solidaritatea ucrainencelor din Liga Florilor e impresionantă, iar în tonul Yaroslavei Burlachenko se citește revolta. Jucătoarea de la Minaur Baia Mare trăiește fiecare zis după ceasul războiului din țara sa natală, acolo unde i-a rămas toată familia.
Soțul a reușit să plece din Kiev în a doua zi de război, dar relația dintre ei e într-un impas. Afectată de iminența divorțului, terorizată de gândul că blocul mamei ei poate fi lovit oricând de o rachetă, handbalista a reușit să se adune și să joace în trei partide. La final, stă și plânge. E modul ei de a elibera tensiunea unei vieți greu încercate.
7 sezoanea petrecut Yaroslava Burlachenko în România. A venit în 2012 la Danubius Galați, iar după trei ani în Turcia a mai jucat la SCM Craiova și HCM Slobozia înainte de transferul la Minaur
Burlachenko celebrează un gol marcat pentru Minaur Baia Mare- Yaroslava, cum ești după aproape o lună de război? Ești foarte activă pe Facebook, ești foarte implicată în criza refugiaților veniți din țara ta natală.
- Mi-e foarte greu să spun ce simt. Am foarte multe gânduri și sincer nu vreau să transmit panica și ura pe care le simt în mine. Dar sentimentele sunt foarte neplăcute și e foarte greu să trăiesc cu ele.
- E un gest nobil să îți reprimi ura față de agresiunea asupra țării tale. Cum poți să-ți stăpânești emoția asta?
- Am avut de ales între alb și negru. E o energie negativă pe care m-am hotărât să o îndrum spre ceva bun. De aia, m-am ocupat de voluntariat, de ajutorarea ucrainenilor care ajung în România sau în alte țări. Folosesc energia negativă pe care o am în mine spre binele oamenilor care au nevoie de ajutor. Am creat un canal de Telegram, caut informații pentru cei care vin din Ucraina. Mulți nu vorbesc nici măcar engleza și de aia încerc să le traduc, să le fiu de ajutor.
- Cum ai trăit primele ore de război, acum 26 de zile?
- În acea zi, chiar am vrut să mă duc în Ucraina. Am avut patru zile libere și m-am gândit să mă duc pentru o zi la Kiev. Soțul meu era acolo, voiam să ne întâlnim, să îmi văd familia. În ultima clipă, m-am răzgândit și dimineața m-am trezit cu mesaje că a început războiul. Nu-mi venea să cred. Primele două zile, am fost pur și simplu blocată, șocată. Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă în jurul meu. Îmi era indiferent. După primele două zile, deși am vorbit constant cu soțul și cu rudele, mi-am dat seama că le transmit o panică mai mare decât simt ei. Am început să caut tot felul de idei despre cum aș putea să-i ajut.
- Soțul tău era la Kiev. A rămas blocat? Cum a fost experiența lui?
- E specialist în recuperare sportivă, a lucrat și el la Minaur. Soțul stătea cu o prietenă și cu o familie. A doua zi, am găsit cinci bilete pentru ei toți și au venit la Solotvino, apoi au trecut granița la Sighet.
Convorbirea cu mama sa, bruiată de explozii
- Ești născută și crescută în Kiev, un oraș asediat. Practic, toată familia ta e acolo.
- Da. Chiar ieri am vorbit cu mama la telefon și în timpul discuției am auzit o explozie destul de mare. Zgomotul a fost destul de tare.
- Câți ani are mama ta? Cum face față?
- Are 56 de ani. Când vorbesc cu ea, o simt că e speriată. La fel și cu rudele mele. Mama îmi zice: „Da, ne e frică, dar ne rugăm la Dumnezeu să ne salveze și să ne ocrotească. Să sperăm că se va termina mai repede nebunia, ne-am săturat”. Se tem pentru copii. Mai am doi frați și o soră. Sunt speriați. Le-am zis să aibă copii făcute după documente, au numărul meu de telefon, trebuie să mă sune dacă se întâmplă ceva. Nu se știe ce se poate întâmpla de la o zi la alta, poate va fi nevoie să fugă și ei. Deja, ieri au fost explozii în zona în care locuiesc.
- Unde stau ei?
- Dacă vă aduceți aminte de turnul de televiziune bombardat în primele zile… acolo stau ai mei. Se cheamă Babi Yar (n.r. - este zona în care trupele SS au masacrat zeci de mii de evrei în timpul celui de-al doilea război mondial). Acolo am crescut. Deocamdată, zona nu a fost atinsă direct de lupte. Probabil, au noroc pentru că turnul e pe un deal, cartierul e într-o vale.
- Cum e viața de zi cu zi a mamei tale? Cum se descurcă?
- Am încercat să-i trimit bani. Magazinul de lângă blocul lor s-a închis, a rămas un singur magazin unde prețurile au crescut incredibil. De exemplu, prețul la hrișcă a crescut de la 14 grivne la 35 de grivne (n.r. - paritatea este de 29 de grivne la un euro). Mai mult decât dublu. Nu poate să se ducă la alte magazine aflate mai departe pentru că e periculos să meargă pe străzi. I-am zis că nu contează de ce are nevoie, să mă sune și îi trimit bani. Încă pot fi trimiși bani. Mama are acces și la cardul meu, dar nu se prea pricepe să umble pe internet. O ajută frații mei mai mici. Oricum, președinte a făcut apel la comercianți să nu exagereze cu prețurile. Trebuie să ne ajutăm, nu să profităm de pe urma războiului.
- Mama ta nu a vrut să plece?
- Nu. Are doi câini, stă cu soțul ei. El e în apărarea teritorială. Nu vor să se lase unul pe altul. Mai sunt frații mei acolo, au 24, respectiv 21 de ani. Unul dintre ei a devenit tată, i s-a născut un copil pe 13 martie. Când îi întreb despre ce se întâmplă, toți îmi zic că astea nu sunt lucruri de povestit la telefon. Înțeleg că sunt foarte mulți doritori care vor să apere Kievul, iar acum nu mai primesc trupe noi. Foarte mulți sunt în rezervă. Frații mei mi-au dat de înțeles că ajută să se fabrice cocktailuri Molotov.
„Am făcut atac de panică la primul meci”
- Ce speranțe ai în privința viitorului?
- Nu-mi închipuiam că există posibilitatea să se întâmple așa ceva în vremurile noastre. Mi se părea că se poate întâmpla orice, mai puțin asta. E o prostie extraordinară. Acum, am doar speranță și rugăciuni că se va termina totul cu bine. Și mama mea îmi spunea că se roagă la Dumnezeu să nu intre vreo rachetă în bloc. Dacă rămâne fără casă, ea nu mai știe ce să facă. În rest, ei au primit deja instrucțiuni în ce zonă a apartamentului să stea pentru a se proteja mai bine. Dar îi e frică de o rachetă, în cazul ăsta nu te mai protejează nimic.
- Există adăposturi subterane, dar probabil că mulți preferă să rămână acasă.
- Da, în subsol nu prea e ventilație. Și acolo e periculos. Dacă se întâmplă ceva, rămân fără aer.
- Am văzut imagini în ultimele zile pe străzile din Kiev cu oameni legați de stâlpi cu leucoplast, cu pantalonii dați în vine. Cine sunt ei?
- Sunt hoți. Oameni care profită de situație și intră în case, în magazine, în fabrici și fură. Oamenii îi prind și îi pedepsesc pe stradă.
- Ce simți când vezi la televizor imagini cu ruine în zone în care ai copilărit?
- Nu-mi venea să cred. Sunt locuri prin care m-am plimbat. Când mergeam acasă, mă minunam de ce s-a mai construit nou în Kiev. Orașul se dezvolta. Mereu spuneam că Kiev este orașul puterii mele. Când am văzut zone cunoscute bombardate, case, grădinițe, școli, am plâns nonstop. În primele zile, stăteam cu telefonul în mână și îmi tremurau mâinile, nu-mi venea să cred. Și cu fiecare zi care trece văd că tot mai multe zone sunt afectate. Pentru ei nu contează unde bombardează. Ăștia sunt oameni fără cap, fără gânduri, fără bun simț.
- Ai prieteni afectați grav de război?
- Slavă Domnului, nu. Nu știu de nimeni care să fi fost rănit sau omorât. Dacă pot să spun așa, mă bucur. Nu-mi imaginez să aflu că persoane pe care le cunosc să fie omorâte sau mutilate.
- Spune-ne ceva din impresiile tale din perioada de voluntariat pentru ajutorarea refugiaților.
- Nu am stat multă vreme la graniță, am coordonat de pe telefon. Pe 24 a început războiul, pe 28 am început antrenamentele la Minaur. Am venit la club, iar ei m-au văzut în ce stare sunt. Le-am zis: “Îmi cer scuze, dar eu am adormit la 7-8 dimineață. Abia la 12 noaptea îmi aduceam aminte că trebuie să mănânc”. Pur și simplu, am fost un zombie timp de patru zile.
- Cei din club cum au reacționat?
- Le-am spus că nu simt forță în interior ca să fiu aptă de pregătire. M-au înțeles, dar mi-au zis să vin la antrenamente pentru că mă ajută să nu stau cu mintea nonstop la ce se întâmplă. Așa a și fost. Dar cum se termina antrenamentul, intram în vestiar, luam telefonul și până noaptea târziu stăteam să găsesc un apartament pentru cineva, să trimit altcuiva niște informații, să găsesc un tren, un avion. Așa mi-am petrecut zilele.
- Ai jucat în trei meciuri în perioada asta. Cum ți-a fost? Te-ai putut concentra?
- (Oftează) A fost foarte ciudat. La primul meci, cred că am avut un atac de panică la încălzire. Am simțit că îmi tremură tot corpul. Când am vrut să respir, simțeam că nu pot trage aer în piept profund. Mă blocam și a apărut panica. Am studiat ceva psihologie înainte, am încercat niște tehnici de relaxare. Am încercat să trec singură peste asta, nu am spus nimănui. Abia după meci, i-am povestit kinetoterapeutului ce am simțit și m-a certat că nu i-am spus. Dar nu i-am spus pentru că am crezut că mă va scoate din echipă și voi rata meciul. Iar la meci simt cu adevărat că îmi pot duce gândurile în altă parte.
- Practic, meciurile te scot din starea în care ești.
- Da. După ce se termină meciul, mă întorc repede la gândurile mele. Iar în zilele astea mi se pare că am avut de tras cât n-am avut în toată viața. O perioada groaznică, dar știu că e nevoie de timp pentru a trece peste. O să trec.
„Lumea nu știe, dar îmi vine să plâng mereu”
- Familia voastră a trecut în ultimul an prin multe încercări. Scriai pe Facebook că soțul tău și-a pierdut doi frați în 2021…
- N-aș fi vrut să vorbesc despre niște lucruri… (oftează). În aprilie 2021, soțul meu și-a pierdut fratele. A rămas singur, nu mai are pe nimeni. A aflat de moartea lui abia în mai. Apoi, în septembrie i-a murit și fratele vitreg. A fost foarte afectat, am mers la el în țară, în Kârghistan. I-a fost greu și lui, dar și noi doi trecem printr-o perioada foarte grea de relație. Acum, în război, s-au pus toate lucrurile la punct. Probabil că ne vom despărți și noi.
- E o perioadă foarte foarte grea pentru tine cu totul.
- Da. E nevoie de multă putere (vocea îi tremură și ochii i se umplu de lacrimi)… Câteodată lumea nu înțelege că atunci când trebuie să intru pe teren mie îmi vine pur și simplu să plâng. În meciul cu Craiova, mai erau două secunde până la final, adversarele aveau 9 metri, iar eu stăteam și mi-au dat lacrimile. Am stat să plâng și după meci. Cam așa sunt zilele astea pentru mine. Nu vreau să îmi reprim plânsul, mă ajută să mă descarc cât de cât.
- Spune-ne din poveștile refugiaților pe care i-ai ajutat.
- Am auzit tot felul de prostii despre ucrainenii care vor să se stabilească în Europa. Dar știu oameni care au fost pur și simplu nevoiți să plece din casele lor, iar foarte mulți vor să se întoarcă chiar și dacă totul va fi bombardat. Vor să reconstruiască de la zero. Nu vor azil nicăieri. E greu să aud de mame cu copii care pleacă și își părăsesc soțul, părinții. Am cunoscut cu o mamă cu doi copii plecată din zona Cerkassy. Părinții ei au convins-o să plece, spunându-i că le e mai greu să aibă grijă de toți. Bătrânilor nu le era frică dacă vor muri. Sunt decizii pe care trebuie să le iei în cinci minute. Sunt oameni din orașe bombardate care și-au luat o gentuță cu acte și au plecat, lăsând o viață întreagă în urmă. Oamenii ăștia vin fără nimic. De aia mi se pare extraordinară implicarea poporului român. Am văzut o familie care a pus în mâinile refugiaților cheia de la apartamentul lor: “Luați-o! Sperăm să vă simțiți mai liniștiți, să vă fie mai bine. Dacă aveți nevoie de mâncare, sunați-ne la orice oră”.
- Dincolo de imaginea dramatică a refugiaților plecați fără nimic de acasă, există și o imagine paralelă, a unor bărbați ucraineni în putere, care ar fi putut să lupte, dar care au ales să iasă din țară cu foarte mulți bani, cu mașini de lux. Cum vezi latura asta?
- Cred că peste tot în lumea asta există oameni buni și oameni răi. Dar mare parte se implică. Nici nu m-am așteptat că civilii ucraineni se vor apăra așa, am rămas șocată în sensul bun. Sunt tot felul de povești, unele amuzante. Un țigan a furat un tanc de la ruși, apoi povestea unei bunicuțe care le-a dat rușilor mâncare cu un praf laxativ. Când s-au dus la toaleta, i-au ars. În stare de război, oamenii au putere să mai râdă și să se apere cum îi taie pe ei capul. Sunt, însă, și hoți, oameni care profită. Războiul arată adevărata față a oamenilor.
- Ai avut vreo secundă intenția să iei o pauză de la handbal? Să-ți pui mintea în ordine…
- În primele zile, da. Apoi, am înțeles că am nevoie de un loc unde pot să mă descarc. Chiar și la antrenamente mă descarc. De obicei, am ținut în mine tot ce mi s-a întâmplat greu în viață.
- Te-ai gândit să te întorci la Kiev? Să fii lângă mama ta, lângă frați…
La început, da. M-am gândit chiar să mă duc și eu în armată. Aveam tot felul de gânduri, dar am încercat să iau ce e mai de folos. M-am gândit, însă, că dacă mă duc și eu acolo, cine îi mai poate ajuta pe ai mei dacă au nevoie de bani? Dacă rămân aici, ai mei au o persoană la care pot apela. Momentan, eu sunt o sursă de siguranță pentru ei din punct de vedere financiar. Nici nu știu dacă mama a luat pensia, dacă a luat salariul.
- Ea e pensionară?
- Da, dar și lucrează la curățenie la o clinică. Acum merge foarte foarte rar la lucru. Nu a primit pensie, nimic, de când a început războiul.
„Am plecat de acasă la 13 ani. Tata vitreg nu-mi dădea de mâncare”
- Ai prietene, amice, din Rusia?
- Am multe cunoștințe în Rusia, am studiat acolo. Inclusiv psiholoaga cu care fac terapie e din Rusia. Făceam terapie online, chiar îmi plăcea de ea, m-a ajutat mult. Mulți îmi sunt oameni dragi. Din primele zile de război, m-am îndepărtat de ei. Aveam o ură și o agresivitate atât de mare față de ce se întâmplă încât am încercat să mă controlez, să nu mă descarc pe ei. Am încercat să pun storyurile lor pe Mute. Dar pe oameni pe care i-am văzut că susțin invazia din Ucraina i-am șters. Nu mai intru la profilul lor, nu mai am discuții cu ei. Dar sunt și prieteni ruși care mi-au scris și m-au întrebat cum e familia mea. E frumos, îi înțeleg că îmi scriu cu bun simț, cu bunăvoință, că poate le e frică și lor, dar cu toate astea nu știu ce ar putea ei să gândească dacă ar fi în locul meu sau în locul cuiva rămas în Ucraina. Oricum, realizez că lucruri care mi s-au părut importante până acum în viață nu mi se mai par așa de importante. Și invers.
- La ce te referi? Ce considerai foarte important înainte și nu ți se mai pare așa acum?
- Inclusiv situația cu familia mea. Eu am plecat la 13 ani de acasă. Am avut o copilărie foarte fericită până a murit bunica mea. Ea m-a crescut, datorită ei am fost foarte activă și aveam notele cele mai bune, am participat la olimpiade. La școală mi s-a spus că sunt o fată sclipitoare. Când a murit bunica, am rămas cu mama, cu soțul ei și cu doi frați mai mici. Mama lucra zilnic și nu prea a avut grijă de mine.
- Soțul mamei tale e tatăl tău vitreg?
- Da. Cu el am avut cele mai mari probleme. Nu ne-am înțeles deloc. După moartea bunicii, am stat doi ani cu ei, apoi n-am mai suportat și am plecat pur și simplu de acasă. Am stat patru ani la liceul sportiv, am fost una din cele mai bune jucătoare, apoi m-a transferat Universitatea Podatkova. După patru ani, am ajuns la Galați. Mama mă tot suna și îmi zicea că are probleme cu soțul.
- Și ce ai făcut?
- La 19 ani, m-am întors acasă pentru un an. Am crezut că sunt matură și că pot să mă duc să le rezolv eu totul. Am stat un an, ne-am certat foarte mult. Între timp, am înțeles că mama mea era de acord cu ce se întâmpla în relația cu soțul ei. Am încercat să lupt împotriva acceptării ei, am încercat să le explic în ce fel trebuie să trăiască să fie fericiți. Până la 23-24 de ani m-am luptat cu ei la telefon, apoi mi-am dat seama că ei fac oricum cum vor ei. Atunci am zis că nu mă mai bag. Ei mă sunau mai mult când aveau nevoie de bani. Asta m-a supărat, de aia am vorbit cu ei mai rar, dar acum, când a început războiul, mi-am dat seama că toată situația negativă pe care am avut-o cu ei nu mai contează. Tot ce contează e ca ei să rămână în viață.
- Inclusiv tatăl tău vitreg, evident.
- Da, inclusiv el. Dacă ea se simte bine cu el, nu mai am ce să zic. E alegerea ei.
- Ce îți mai aduci aminte de la 13 ani, când ai fugit pur și simplu de acasă?
- Nu vorbeam cu nimeni despre ce se întâmpla cu mine. M-am îngrășat foarte mult pentru că acasă nu prea mâncam. Soțul mamei nu-mi dădea de mâncare. Ea era însărcinată cu sora mea, a plecat la maternitate, iar eu am rămas acasă cu el și cu doi frați mai mici. El mă punea să le pregătesc de mâncare, dar mie îmi dădea o ciorbă pe care o făcea pentru câini. Când am ajuns la liceul sportiv, în primul an m-am îngrășat 15 kilograme. Puteam să mănânc pe săturate. M-a ajutat foarte mult antrenoarea mea de atunci. Mi-a devenit ca a doua mamă.
„Ruși, puteți să vă aduceți viața înapoi!”
- Ai avut o viață destul de încercată. De unde ai avut forța să rămâi în picioare și să faci o carieră în handbal?
- Când am plecat de acasă, eram conștientă că exemplul părinților nu era bun. Cumva, am început să caut modele în filme, în cărți, în oameni reali. Căutam ce relația aș fi vrut și eu, ce stil de viață aș fi vrut și eu. Apoi, am încercat să ating asta cât mai repede posibil. Așa am ajuns să joc în străinătate. Nu am avut impresar, am auzit de la cineva că se poate merge afară. Până atunci, habar nu aveam că se poate juca handbal în afara Ucrainei. Apoi, am început să caut detalii, am dat de niște impresari de la băieți. Așa am găsit oferta de la Galați. Asta, cu impresari, e altă poveste, ce am pățit în primul an în străinătate. Dar am învățat din toate astea.
- În final, aș vrea să transmiți un mesaj în limba rusă pentru poporul rus. Sunt curios ce vine din interiorul tău.
- Mi se pare incorect ca o persoană sau un grup mic de persoane să conducă și să facă absolut orice. Cred că un grup foarte mare de oameni se poate aduna și poate avea o energie extraordinară. Înțeleg perfect că ați pierdut modul vostru obișnuit de viață, cu toate sancțiunile economice, dar totuși cred că unindu-vă puteți să vă aduceți înapoi viața pe care ați avut-o și pe care ați iubit-o. Puteți să faceți în așa fel încât să aveți pace nu doar voi, ci și țara din vecinătatea voastră. Așa cum ne-am unit noi, ucrainenii, așa vă puteți uni și voi și să vă îndrumați energia în direcția corectă.
{{text}}