Sir Emeric Ienei și jurnalistul vinovat

Jurnalistul vinovat nu o să se apuce acum să enumere performanțele lui Emeric Ienei pentru că ar fi de prisos. Chiar și pentru un fost fan înfocat al lui Dinamo și un admirator radicalizat al lui Mircea Lucescu, Ienei nu are cum să fie altceva decât cel mai bun antrenor român al tuturor timpurilor.

Comparația cu Ștefan Covaci e legitimă, dar nu trebuie să uităm că titlurile europene câștigate de antrenorul român la Ajax, în 1972 și 1973, au fost obținute cu o echipă în care jucau legendarii Cruyff, Neeskens, Haan, Krol sau Rep. 

Ienei a câștigat Cupa Campionilor cu Steaua București. E suficient. E un argument imbatabil indiferent de câte penaltyuri a apărat Duckadam, indiferent de absența echipelor din Anglia din acel sezon european, indiferent de formatul competiției și de implicarea la echipă a lui Valentin Ceaușescu. 

Dacă ar fi trăit în Anglia, antrenorul de la Sevilla își sărbătorea astăzi cei 85 de ani de viață cu titulatura de Sir Emeric Ienei. Iar în cazul său, titlul cavaleresc ar fi fost complet justificat de realizări și de firea sa.

 Ienei e probabil ultimul gentleman adevărat din fotbalul românesc, o titulatură pe care ar fi meritat-o și Cornel Dinu dacă nu se năștea cu vitriolica “gură de Târgoviște”. Și, dincolo de numeroasele exemple publice de pe gazon și de la conferințele de presă, jurnalistul vinovat are un argument mărunt în plus.

 Era anul 2000 și criza declanșată de conflictul dintre Hagi, Popescu, Petrescu și selecționerul Pițurcă aruncase naționala în aer, cu jumătate de an rămasă până la turneul final de Euro. FRF l-a numit pe Ienei, iar calmul a revenit la echipă. Pe holurile federației s-a întors liniștea, iar ziariștii aveau acum acces inclusiv în biroul selecționerului.

• Bună ziua, nea Imi!
• Bună ziua, băieți. Ce sperați să aflați astăzi de la mine?
• Nimic, nea Imi!

Cu mintea de adolescenți întârziați ne gândeam că-l adormim. Voiam să-l tragem de limbă, ochii scanau faxurile aflate pe birou de ajunseserăm să citim invers. Peste ani, amuzat, Ienei i-a povestit ziaristului vinovat că “lăsam pe masă doar faxurile neimportante, știam că le citiți de-a-ndoaselea”. 

Poza de la piscină și promisiunea încălcată

Apoi a venit tradiționalul turneu de iarnă din Cipru. Într-o seară, am nimerit împreună cu fotograful Toni Salabașev în hotelul Le Meridien din Limassol. Selecționerul era la piscină împreună cu restul staffului. Un schimb scurt de priviri cu fotograful a fost suficient pentru a trece peste rușine și ne-am încercat marea cu degetul.

• Nea Imi, arătați grozav! Putem să vă facem niște poze?
• Da, dar pozele astea nu apar nicăieri. Când ajungem la București, îmi dați mie filmele. 
• Sigur, nea Imi!

Selecționerul în slip s-a încordat și în corpul său s-au trezit toate fibrele de fost fotbalist. La 63 de ani, “oblicii” lui Ienei erau încă la locul lor, iar pectoralii nu-și pierduseră foarte mult din fermitate. Subiectul a zâmbit, noi ne-am frecat mâinile satisfăcuți, dar odată întorși în țară am lăsat pozele într-un sertar din redacție. Erau tabu, ferecate de cuvântul dat pe marginea piscinei. Apoi, am uitat complet de ele. 

Șase luni mai târziu, în redacția ProSport era agitație. Naționala lui Ienei, Hagi și Popescu fusese eliminată de Italia în sferturile Euro și publicul voia sânge. Vă dați seama unde eram? România juca sferturi și nimeni nu era mulțumit.

 În ședința de sumar, Cătălin Tolontan căuta o idee de prima pagină. Ienei era considerat vinovat pentru parcursul “modest”, dar nicio fotografie din Belgia nu era suficient de puternică. Atunci, jurnalistul inconștient și vinovat s-a trezit că i-o ia gura pe dinainte.

• Ar fi o poză, dar nu putem s-o publicăm…
• Ce poză? 

Zece minute mai târziu, de bună voie și nesilit de nimeni, jurnalistul se uita admirativ la prima pagină de a doua zi. Selecționerul în slip zâmbea, dar titlul nu era decât în aparență comic: “Gol, dar în funcție?”. 

A doua zi, ziarul a apărut la tarabă, iar apelul nedorit a venit. Jurnalistul vinovat a răspuns la mobilul butucănos de parcă aștepta o ghilotină să-i reteze gâtul pentru crima comisă.

• Da, nea Imi, știu. Bună dimineața!
• Bună dimineața. Măi, ai promis că-mi dai mie pozele. Oricum, să știi că doamnele au fost încântate. Au zis că arăt bine. 

Apoi, Ienei a plecat deși obținuse cea mai bună performanță a naționalei din istoria participării la Euro. Câteva luni mai târziu, jurnalistul vinovat traversa strada în Piața Romană. Un Jeep a oprit regulamentar, dar pe geamul deschis s-a ițit un cap grizonant, cu un zâmbet larg. “Măi, ar trebui să dau cu mașina peste tine pentru ce mi-ai făcut!”. După un hohot de râs în mijlocul străzii, a urmat: “Hai sus, mergi undeva?”. 

Cu două glume și cu o delicatețe de bunic, Ienei a dezamorsat o situație jenantă. Jurnalistul vinovat a răsuflat ușurat și și-a jurat că nu va mai repeta tâmpenia toată viața. 

La mulți ani, nea Imi! Îmi doresc din inimă să vă fie anii blânzi cum sunteți dumneavoastră!