Hai la lupta cea măricică!

Cred că încă nu pricepem ce se întâmplă alături de noi. Sigur nu pricepem. E de înţeles, dar numai până la un punct scuzabil.

Când a picat anunţul stupefiant că trei dintre cei mai buni internaţionali ucraineni, refugiaţi în România, s-a iscat un iureş de deducţii, construcţii şi abstracţii cu iz de teatru TV. Ia imaginaţi-vă: Stepanenko recuperează elegant în apărare, combină scurt cu Krivţov, care, lăsând cu gura căscată trei mijlocaşi adverşi, îi transmite rapid lui Sidorciuk şi cu gest scurt şi precis acesta îl lasă singur cu portarul pe - cine altul?! - Octavian Popescu ... şi de aici povestea e spusă.

În studioul DigiSport mai era puţin şi trofeul era decernat celor din Berceni cu părerile de rău aferente către ceferiştii care nu reuşiseră, sărmanii de ei, decât să transfere un croat oarecare de la Luhansk, mai mare ruşinea!

Duşul cel mai rece

Apelurile la naturelul simţitor n-au oprit entuziasmul. Nu-i nimic, s-au ocupat să le tragă un duş rece cei în cauză. Căci spre deosebire de noi, care ne numărăm inflamaţi kilowaţii, ei îşi numără, îngheţaţi, morţii.

Fotbalul, dragi prieteni întru micile noastre giumbuşlucuri în vreme de pace, nu mai trece, pentru ei, prin stomac, ci drept prin inimă şi creier, puse la proţap de ignobilul ţap care se comportă ca un şahist prost, care când dă să piardă răstoarnă masa cu piesele.

Fotbalişti de front

Nu, mulţumim, nici vorbă! Asta au transmis jucătorii lui Dinamo Kiev şi Şahtior. Vor doar să se antreneze, să fie gata eventual de meciul de baraj cu Scoţia... dacă se va ţine vreodată. „Dar trebuie să joace la o echipă, oricât te-ai antrena nimic nu înlocuieşte competiţia" a fost argumentul serii. Logic.

Doar că logica sportivă nu se mai aplică aici. Oamenii aceştia, chiar şi ei, nu doar militarii, bătuţii de bombe sau populaţia intrată sub ocupaţia rusă, trăiesc într-o extensie nefirească a fiinţei lor.

Ei nu mai sunt oameni ca noi. Nu mai sunt lăsaţi să fie, trăiesc înlănţuiţi de oroarea care s-a abătut asupra naţiei lor. E greu să ne apropiem de înţelegerea unei astfel de dureri, ceea ce ar fi începutul compasiunii, fără un efort de voinţă. Cine vrea, cine are acces la propria umanitate o poate face.

Fericiţii şi izgoniţii

În orice caz, e un moment în care din contactul cu ei, fotbaliştii izgoniţi din paradisul bătutului mingii, pot înţelege alţii cât de norocoşi, de fericiţi sunt. Şi cât de simplu este, până la urmă, să te străduieşti să joci bine şi să te bucuri de jocul acesta care vrăjeşte planeta.

Un meci de fotbal se dispută cu un pământ sub picioarele combatanţilor. Când acesta dispare, încercaţi să vă închipuiţi cum e să dai cu piciorul într-o minge în spaţiul cosmic şi atunci veţi pricepe de ce nu pot juca ucrainenii. În fiecare dimineaţă când se dau jos din pat, dacă îl au, ei cad în vid.

Vorbe goale

„Să murim pe teren!". Cât de ridicol sună aceste cuvine acum! N-au fost ele niciodată vreo lumină a exprimării, dar de aici înainte ar trebui exilate. Fotbalul din vremuri normale îşi are limba lui traforată.

„Contează cele trei puncte", „important e următorul meci", „să dăm totul", "victoriile aduc victorii", iar vorbele de lemn n-o să aducă niciodată trandafiri. Ne-am obişnuit, moartea pasiunii. Din când în când însă, apare câte o floare. Şi prinzi speranţă. Aşa trăim, între speranţă şi disperare, în disperanţă, un cuvânt nou pentru cei suspendaţi. Valabil pentru sentimentele noastre legate de naţională.

Descoperirea Americii

Între declaraţii lustruite, Edi Iordănescu a strecurat o poveste cu iz de autentic. Un cetăţean l-ar fi oprit pe stradă şi i-ar fi spus: „Vă rog să le transmiteţi să lupte. Atât!".

În spatele acestui îndemn simplu poţi descoperi multe lumi. Iar în vremurile acestea tembele există şansa să redescoperi esenţialul. Ideea de a lupta. De a nu te lăsa. De a nu cădea în lenea minţii, a rutinei, a miştocărelii, a lui „şi mâine e o zi". Pentru cei pentru care mai e, ea începe azi.