„Chiar dacă stăm doar în furtună...”

„...noi n-am uitat de vremea bună”

O întâmplare emoționantă a avut loc săptămâna aceasta, cernută rapid prin sita deasă a duelurilor pentru controversatul Mondial qatarez.

În campionatul regional Piauiense, din Brazilia, un suporter a mers în deplasarea de la Altos pentru a-și urmări echipa, Flamengo do Piaui. Deja retrogradată și cu 11 înfrângeri consecutive în spate, a marcat doar 5 goluri și a încasat 33.

Cu steag și fără pelerină, Francisco Malta a stat tot meciul în tribună, în ploaie. Formația lui a pierdut cu 1-7.

Acest gest ne spune multe despre ce înseamnă de fapt fotbalul. Pentru că semnificația originală a acestui sport s-a cam pierdut pe drum, printre contracte de publicitate, jucători marketizați la maximum, suporteri-marionete și steaguri de plastic. Dar mai sunt și momente din acestea, inegalabile în simplitatea lor, care ne reamintesc pentru ce trăim, din și prin fotbal. O adevărată declarație de dragoste.

„Dacă asta nu înseamnă să iubești o echipă, atunci chiar nu mai știm ce e iubirea”, a titrat o publicație braziliană, alături de imaginile cu Francisco.

După meci, suporterul, înfășurat în steagul său, a declarat că bucuria lui a fost că a putut celebra totuși o reușită: „Sunt fericit pentru gol, a fost frumos. Dar în rest sunt devastat. Sper să revenim mai puternici”. Clubul i-a mulțumit pe Instagram: „Fără prea multe cuvinte. Doar recunoștință lui Francisco Malta, suporter adevărat”.

Rămân la convingerea că nu tu îți alegi echipa favorită. Indiferent dacă ai impresia că ai moștenit-o din familie sau că ai preferat-o datorită vreunui jucător genial. Nu. Ea te alege pe tine. În marea ecuație a universului, conexiunea dintre un suporter și formația lui de suflet e mai adâncă decât multe altele. Bucuria reușitelor sau drama eșecurilor ei îți marchează existența. Când te gândești la momente fericite ale vieții, în top 5 sigur se strecoară și un meci, un gol sau un trofeu.

Fotbalul a fost întotdeauna o oază. Am simțit-o mai ales în ultimii doi ani, închiși în casă de pandemie, rămași fără multe dintre activitățile sociale care ne aduceau o oarecare relaxare. Fotbalul a fost acolo. Acele două ore de haos și euforie (sau agonie, după caz), sentimentul de confort și de apartenență când ești pe stadion, printre ai tăi, gândul că vine mereu următorul meci... Fotbalul se resetează săptămână de săptămână, lună de lună, an de an și îți dă impresia unei noi șanse. Ceva spre care să privești cu speranță. Chiar și după o retrogradare, chiar și dintr-o furtună ce pare fără sfârșit. Fotbalul, în versiunea lui cea mai pură, renaște întotdeauna. Și noi odată cu el. Ce am fi unul fără altul?