Elegant ca întotdeauna, Adrian Mutu a oferit, sâmbătă, o lecție de bun-simț și de discreție, deși statutul de antrenor al echipei actuale a Rapidului, CV-ul impresionant, absolut tot îl recomanda pentru a fi în prim-plan.
Lucescu, Macri, Motroc, Goanță, Pancu, Iencsi și lista poate continua. Nume și nume, zeci de vedete s-au strâns sâmbătă seară în Giulești pentru sărbătoarea vișinie.
Ore pline, doldora de evenimente și prea puțini ochi pentru a cuprinde avalanșa de „clasici" vișinii. Parcă îți părea rău să și clipești ca nu cumva să ratezi un dribling fin, un giumbușluc al lui Rică Răducanu. Printre toți, mai retras, mai stingher, dar cu zâmbetul larg pe față, într-un palton stil italian, definitoriu în cazul de față, cu nodul la cravată impecabil, Adrian Mutu. Domnul Mutu. Antrenor al Rapidului.
„Sărbătoarea asta e pentru suporteri! S-au întors acasă". Sunt cuvintele pe care fostul selecționer U21 le-a rostit pentru prima dată la interviu. A ținut să dedice tot show-ul suporterilor, stadionului. A sosit singur în Giulești, cu mașina personală, aproape neobservat. A salutat politicos puținii fani ce l-au observat, la fel și jurnaliștii prezenți în fața stadionului.
Până la reprezentația echipei sale, a ieșit sfios de pe tunel, rar a depășit zona băncilor de rezerve, doar când s-a întreținut cu Mircea Lucescu și Emeric Dembrovschi. A făcut și câteva glume cu foștii colegi de națională Ganea și Raț, apoi s-a retras.
A vrut să lase loc gloriilor rapidiste, idolilor din Giulești, să nu preia atenția asupra sa, ceea ce, probabil, s-ar fi întâmplat ușor dacă și-ar fi dorit. E #1 azi în Giulești, e printre vedetele din istoria naționalei, e, până la urmă, egalul lui Hagi la numărul de goluri. Dar nu! Mutu a îmbrățișat un comportament răzleț. Și a respectat, ad litteram, tot ce-a spus la prima conferință de presă. N-a cerut nimic. Nici atenție, nimic mai mult decât ce i se cuvine.
Adică respect: „Dacă este nevoie, o să învăț imnul, nu vreau să mi se strige numele. Dacă am rezultate și merit, atunci da. Nu le cer nimic, nu am jucat la Rapid".
Nici măcar la final, când a mers de mână cu fiul său în fața suporterilor, nu a ieșit în față. Mai retras, în spatele „actorilor principali", cum chiar el îi numește pe jucători, a stat și a ascultat cântecele Rapidului. A aplaudat, le-a zâmbit și a oferit o lecție de comportament.
Apoi și-a luat fiul pe umeri și a plecat, neobservat, spre vestiare, timp în care restul echipei se bucura de uralele suporterilor. Cumva într-o antiteză totală față de cum trăiesc rapidiștii momentele de genul acesta. Dar la fel de adevărat într-o lecție de normalitate. Bravo, domnule Mutu!
{{text}}