Să empatizăm cu Hațegan, dar să nu compătimim arbitrii

Accidentul cardiac, din fericire rezolvat cu bine, al celui mai valoros arbitru român al momentului deschide o discuție interesantă despre profesia de arbitru și comparația cu alte meserii.

Ceea ce i s-a întâmplat lui Hațegan e un șoc. Un om care face sport, care e controlat atent la fiecare 6 luni, care are o viață extrasportivă corectă, care are doar 41 de ani face infarct!

Și e salvat doar pentru că, fiind medic de profesie, și-a evaluat singur prompt și cu acuratețe simptomele și a mers imediat la spital.

Acțiunea lui coroborată cu priceperea doctorilor ce l-au operat i-au salvat viața. Că va continua sau nu în cariera de arbitru va fi o decizie care îi va aparține în exclusivitate. Medicul care a realizat intervenția a spus că "n-ar risca absolut nimic dacă va reveni pe teren, după 7-8 luni". Dar decizia e, ca de fiecare dată, a pacientului.

Îi urăm multă sănătate, indiferent ce rol va juca în viitor: arbitru, șef al arbitrilor, președinte de club sau, pur și simplu, suporter al fotbalului.

Intervenția lui Cristi Balaj

Evenimentul dramatic pe care Ovidiu l-a traversat în după-amiaza și seara de duminică a deschis, de data asta în arbitraj, discuția care are loc atunci când o personalitate a unui domeniu suferă un infarct sau un AVC.

Se spune: "Cât de stresantă e meseria în care activează!", "Cât de mult e măcinat de ceea ce face!".

Cel care a adus argumentele cele mai puternice în spațiul public e un fost coleg cu Hațegan, Cristi Balaj. El a spus că "încă o dată demonstrează, dacă mai era nevoie, că arbitrajul e un domeniu care consumă foarte foarte mult. De la pregătirea fizică. A prins acele teste inumane, în care ambulanța asista și care uzau mult articulațiile genunchiului, până la acele jigniri și linșajul mediatic care existau în trecut. Era o modă, un concurs între anumiți conducători: care face cele mai spumoase jigniri la adresa arbitrilor? Nici nu conta dacă arbitrii greșeau sau nu, voiau să-și pregătească arbitrajele următoare. Miza, stresul, pregătirea, efortul, toate s-au adunat".

Ceea ce spune actualul șef al CFR-ului e relevant fiindcă vorbește un om care a fost în postura profesională și geografică a lui Hațegan. De ce geografică? Explică Balaj: "E o mare problemă pentru arbitrii din Oradea, Maramureș, Arad. Fac eforturi imense și recuperarea e grea. Parcurgi o distanță foarte mare pentru a ajunge acasă, plus meciurile internaționale. Meci, masă, discuții cu observatorul, te trezești dimineață la cinci să pleci, să te urci în avion, apoi mai și conduci de la Timișoara la Arad. Apoi arbitrezi în Liga 1 și toată lumea vrea să o faci bine. Ăsta e arbitrajul".

Da, are dreptate Balaj, acesta e arbitrajul, dar putem spune și "Aceasta e România". Aceasta e țara unde orice șofer sau călător cu trenul parcurge 300 de kilometri nu în trei ore, aproape ca oriunde în Europa, ci în cinci-șase.

Balaj descrie o realitate. Însă să înclini acul balanței pe ideea că arbitrii ar trebui compătimiți e o teorie care nu stă în picioare. Nu pornim de la ideea că Balaj a vrut asta. Dar, într-un fel, așa a ieșit.

Iar adevărul e că meseria de arbitru e mai stresantă decât unele profesii și mai puțin stresantă decât altele. Fiecare job are doza sa de factori agravanți, de plăcere și de risc.

Este medicul care l-a operat pe Hațegan, și, în general, orice alt medic chirug, mai puțin stresat decât un arbitru? Puțin probabil.

E oare mai ușor să fii șofer pe TIR, educator care răspunde de siguranța și educația a 20 de copii în vârstă de 4 ani sau pilot de avion? Din nou, puțin probabil.

Sau, rămânând în lumea sportului, un fotbalist care nu-și primește salariul 5-6 luni la rând sau unul care are un șir interminabil de accidentări, oare aceștia sunt mai mult sau mai puțin epuizați, din punct de vedere mental, decât un arbitru criticat sau jignit de un conducător de club?

Meseriile pe care le uităm

Sunt oameni care au șansa de a-și alege meseriile. E cazul fericit fiindcă automat îți faci jobul cu plăcere și pasiune.

Sunt însă și cazuri în care, din diverse motive, oamenii nu au de ales. Și muncesc ce se poate. Pentru a câștiga un ban și pentru a-și trăi viața. Pandemia ne-a arătat cât de mult depindem de muncile aparent umile ale societății, cât de important e să avem oameni în salubritate, casieri la supermarket sau șoferi pe ambulanță.

Arbitrii - pentru că aici vorbim despre această meserie, nu despre Hațegan - se află, fără discuție, în prima categorie, norocoasă. Au ales ei să fie arbitri, nu au ajuns aici siliți.

12.500 de euro pe lună

Iar exemplul cel mai elocvent e chiar Hațegan, unul dintre cei mai valoroși arbitri din ultimele două decenii ai fotbalului nostru. Din pasiune, el a decis singur să nu-și facă o carieră principală din a fi doctor, ci a vrut să devină arbitru.

Ovidiu Hațegan, "centralul" numărul 1 al României, a câștigat în ultimul an calendaristic peste 150.000 de euro din arbitraj, ceea ce înseamnă o medie de aproximativ 12.500 de euro lunar. Sigur, a ajuns aici după o carieră de muncă, integritate și perseverență.

Dar să nu trăim cu impresia că arbitrajul e o corvoadă prost recompensată! Altfel, n-am fi avut în ultimii 20-25 de ani un procentaj atât de mare de "centrali" și asistenți proveniți din rândul foștilor arbitri.

Cine ar fi în stare să-și îndrume copilul spre o meserie care doar te uzează, care te dărâmă ca om și care nici nu-ți conferă o stabilitate financiară sau nicio perspectivă după încheierea carierei?

Cariera de arbitru îți oferă baza de pe care ulterior te poți integra mai ușor

Un alt răspuns interesant poate fi și în faptul că aproape nu regăsim un fost arbitru, care să fi activat la nivel important, măcar Liga 1, și care să se zbată în sărăcie. Fotbaliști, în schimb, sunt mulți, deși raportul salariu de fotbalist versus barem de arbitru balansează în mod clar în favoarea jucătorilor. Poate pentru că arbitrajul îți oferă o altă platformă de relaționare, pe care o poți utiliza în cariera ulterioară, după ce te-ai retras.

Hațegan e tânăr, puternic, atent cu el însuși și medicii spun că se va reface. Poate că va continua să profeseze, asta energizându-l, ca pe orice om care își face profesia cu plăcere. Are șansa unei meserii în care oamenii trebuie valorificați și bine plătiți. Dar nu compătimiți, tocmai pentru că empatia presupune respect, nu milă.