Primele două partide din noua epocă a naţionalei: bine spre foarte bine cu Israecia, prost spre foarte prost cu Greael. Bun venit în trecut!
„Să facem front comun!”, a spus Edi Iordănescu la finalul celor două reprize ne-pereche din Israel. Era nervos. Nervos că a scăpat victoria, că bolile i-au făcut selecţia şi pe primele critici care au venit, ce surpriză!, după o înfrângere.
Confirmarea brașoavelor
Şi a mai zis ceva care suna a mesaj din vestiar, dinspre jucători, deranjaţi şi ei, pricepem din subtext, de ecourile meciului cu Grecia. Minune, băieţii citesc presa, media, în fine, se uită, aud, consumă! E o confirmare a braşoavelor servite în multe declaraţii.
Ar trebui să se hotărască: ori nu „citesc” şi atunci nu trebuie să le pese de reacţiile la prestaţiile lor, ori dacă e invers, să ne scutească de poveşti! Nu trebuie să „citeşti presa”, nu e obligatoriu, dar nici nu trebuie să păcăleşti dacă vrei să fii luat în serios. Să nu păcăleşti în general, la microfon sau pe un teren de fotbal. Căci, până la urmă, cazi de păcălici.
Liniştea şi furtuna
Chestia cu „frontul comun"dă frisoane, că tot e moda gripelor sezoniere. Şi asta e un fel de boală transmisibilă, de la selecţioner la selecţioner. Cum ar veni, trebuie să fim cu toţii strâns uniţi în jurul lotului, să îl conducem lin, pufos către marile examene şi acolo om mai vedea ce-o fi. Păi, nu e aşa! Nu e aşa pentru că e contraproductiv. Pun pariu că Edi, aşa cum îl cunoaştem, va înţelege, la calm, că fronturile astea comune nu duc decât către îngheţul raţiunii şi absenţa unei contraponderi indispensabile succesului.
Înţeleg şi că presiunea „băieţilor”, dintre care unii sunt veşnic supăraţi pe jurnalişti, îl îndeamnă să se legitimeze public ca un apărător al lor, dar lipsa criticilor nu va face naţionala să joace mai bine. E falsă ideea că liniştea mediatică aduce victorii. Deloc, pe niciun front! Nu avem decât să privim către Rusia.
Victoriile aduc victorii. Dar înfrângerile şi egalurile?
De înţeles şi ideea că acestea sunt meciuri amicale, ca o ieşire pe circuit cu o maşină în teste din care mai cad piese în timpul virajelor. Din păcate, naţionala noastră nu-şi permite luxul unor adevărate amicale, precum ţările care au reuşit ceva în istoria recentă.
La noi orice contează. Orice victorie, cum a zis chiar selecţionerul, contează la moral şi contează pentru ca jucătorii să înţeleagă că se poate, împreună şi fiecare în parte (şi ceva au putut, dar nu până la victorie). La fel, fiecare înfrângere contează. Iar în aceste meciuri de verificare am avut o înfrângere şi o victorie compromisă. Monopostul rulează cu icnete. Şi startul e mâine.
Dreptatea care ne dă fiori
Edi ar vrea mai mult timp. Probabil că nu a citit bine contractul. Nu cel cu FRF, cel cu noi, ceilalţi. Nu e timp. Doesn't exist!, cum a zis şoferul ăla tupeist poliţistului care îi cerea permisul. „Mai ratăm o calificare, pleacă Iordănescu, vine altcineva. E o echipă care are nevoie de sprijin şi din exterior”.
Are şi Edi dreptate. Dacă doar demolăm, n-o să reziste nicio construcţie. Dar i-aş zice şi vorba lui Churchill după tuleala de la Dunkerque, pe care britanicii o prezentau ca pe un succes: „Războaiele nu se câştigă cu evacuări”. Cu machiat realitatea, adică.
În plus, povestea cu „sprijinul din exterior” ne dă fiori. Imaginea e a unei echipe nesigure, supărăcioasă, temătoare, în ceaţă. Edi parcă acum realizează enormitatea şantierului, pare că strigă după ajutor. Dar aliaţii lui nu pot fi decât „sânge, trudă, lacrimi şi sudoare”. Tot de la bătrânul Winston.
Cine e de vină?
Ştiu, arată de groază. Chestia e că Edi nu a moştenit o naţională, ci o psihoză. Şi de vină nu e publicul. De vină sunt toate ocaziile pierdute, toate şuturile moi din momentele tari, naturelul simţitor şi tremurând. Şi valoarea, mai ales ea!
Am ratat atâtea trenuri că nici nu mai ştim să ieşim din gară. Nu e nimeni cu capul pe umeri împotriva lui Edi. Istoria rea este. Dacă o să privească atent, o va vedea bântuind prin vestiar cu un rânjet perfid.
{{text}}