Prea multă minte strică, iar prea puțină strică până la capăt. Din aceste motive, atât de cuprinzător explicate în cuvintele pe care tocmai le-ați citit, naufragiul Italiei e firesc.
Italia a ratat a doua calificare consecutivă la Mondiale și asta ar putea sugera, după Gazzetta dello Sport, un „apocalips”. Retorica italiană e mereu cazată în ofsaid și nu trebuie luată în serios.
A înțelege eșecul italian nu cere minte și interpretare. Totul stă în datele fixe ale mentalității. Brutal spus: Italia e o anomalie. O echipă și un fel de fi în teren fără legătură cu superstiția după care un meci se câștigă depășind adversarul. Pentru Italia, nimic nu e mai important decât consecvența.
Un refuz principial domină fotbalul italian care știe că victoria vine sau nu după un orar nedescifrat. Să ne amintim: indiferența la ideea de biruință e de găsit în toată istoria augustă și stupidă a fotbalului italian. De aici, deraierea la Mondialele din 1966, după dezastrul din meciul cu Coreea de Nord.
În 1970, Italia a pătruns în „sferturi” și a prins finala după ce a marcat, în grupa ei, numărul de goluri 1 (unu). În 1982, Italia a cucerit Mondialele după ce Paolo Rossi, adormit ca un ucigaș uitat la băi, a câștigat meciul pierdut cu Brazilia. În 2006, Italia a câștigat Mondialele după o finală bizară și o insultă infernală plasată la timp de Marco Materazzi.
Pe scurt, ce pare aberant, accidental și inexplicabil e condiția primă a Italiei. Ar trebui înțeles că în fotbal lucrurile stau pe dos: Italia are sânge rece, iar anglo-saxonii, cu asaltul lor nesfârșit, sunt romantici.
Aparentul dezastru de la Palermo e un semn de normalitate. Chiellini și Bonucci au lipsit, Immobile joacă doar pentru Lazio, dar asta nu explică nimic.
Cheia e o credință ocultă în derularea alternativă a gloriei și mizeriei. Italia nu va rămâne cu „doar” 4 (patru) titluri mondiale și va mai fi eliminată, distrusă, ridiculizată imediat după triumf. Nicio contradicție.
TRU (Londra)
{{text}}