Ce frumoasă a fost ziua de ieri pentru fotbalul românesc. Poate cea mai reușită de tare mulți ani și doar unul ca mine, pe care serviciul îl obligă să stea sâmbăta de la 12:00 până la 23:30 și să vadă meciuri de la noi și apoi să facă emisiuni, s-a putut bucura deplin, de acest dar neașteptat.
De regulă, zilele în care te ocupi cu fotbal românesc de la prânz și până în miez de noapte, pot fi tare lungi. Ai parte de prea multe stadioane goale, jocuri chinuitoare, declarații-șablon în care se vorbește despre cum o să muncească băieții mai bine data viitoare etc.
Nu și ieri. UTA – Mediaș, Steaua – Petrolul și Rapid – Botoșani m-au făcut să mă simt ca atunci când dai jos masca după o zi la birou și tragi prima gură de aer proaspăt. Stadioanele noi, senzația de tradiție și publicul viu au reușit, parcă, să trezească la viață un sport aflat de prea mult timp în adormire.
Experiențele au fost total diferite. La Arad, oameni de toate vârstele vin la meci cu o plăcere pe care nu o regăsesc niciunde în România. Acolo, fotbalul nostru a împrumutat ceva din spiritul german sau britanic. Se ține cu UTA, nu cu FCSB, Steaua, Dinamo sau Rapid, se savurează din plin bucuria unui stadion elegant (cu un gazon însă execrabil), se cântă admirabil la victorie sau eșec și, ceea ce îi separă pe arădeni de ceilalți, ei sunt prezenți în număr mare chiar și la un meci cu fantomatica Gaz Metan Mediaș.
Suporterul român clasic se uită întâi pe programul echipei după care se gândește dacă merită să cumpăre bilet la meci. Arădeanul procedează invers, are grijă să-și asigure locul în tribună și după aia vede împotriva cui joacă UTA.
Două ore mai târziu, Ghencea avea parte de cea mai frumoasă și autentică atmosferă de la reintroducerea în circuit. Steaua – Petrolul a însemnat nu doar un eveniment fotbalistic cum rar găsești în Liga 2, dar și un duel plin de fantezie al unor galerii spectaculoase.
Steliștii adevărați (cel puțin așa se cred ei) își cam uitaseră echipa în ultimele luni și în loc să meargă constant pe Ghencea, pentru a da o mână reală de ajutor clubului, s-au ocupat mai mult cu bâza pe rețelele de socializare.
Probabil zgândăriți în orgoliu și de minunata galerie petrolistă, care anunțase invadarea Bucureștiului, fanii echipei lui Oprița s-au mobilizat și au produs, pentru prima oară, un spectacol care să aducă aminte de vremurile în care Ghencea era templul fotbalului românesc. Chiar aveai impresia că la capătul tramvaiului 41 se joacă iar un meci al Stelei. Până și penalty-ul primit a fost din vremurile în care din Ghencea se dădea ora exactă în fotbalul nostru.
Ziua a fost închisă de inaugurarea oficială a noului Giulești. Mircea Lucescu anticipase, în urmă cu o săptămână ceea ce avea să se întâmple în Rapid - Botoșani „Publicul are o mare influență, va stimula în sens pozitiv jucătorii. Atmosfera este senzațională. Fotbalul fără această atmosferă nu poate să progreseze, aici am avut noi o problemă în ultimii ani, când stadioanele au fost mai mult goale”.
Pe Giulești s-a jucat în ritmul îndrăcit impus de tobele și glasurile suporterilor. Acolo a existat o singură voce, un singur suflet. Rapid are din nou o casă plină, zgomotoasă și intimidantă pentru orice adversar. Nu se putea un final mai potrivit pentru sâmbăta vie a fotbalului românesc.
P.S. : Ce ciudat. Singurul meci mut al zilei a fost și unicul din play-off. Voluntariul a câștigat în fața Farului. Este un club fără tradiție, fără suporteri, doar cu un primar.
După ce că trebuie să plătească galeria aia formată din zece amărâți, ca să urle, strident, „Voluntari, Voluntari”, conducerea acestui club mai și mărește prețul biletelor, de fiecare dată când, ferească Dumnezeu, adversarii ar putea aduce o galerie numeroasă pe stadionul Anghel Iordănescu. Nu e păcat?
{{text}}