A trecut mai bine o săptămână de la meciurile Naționalei. Și este firesc să nu ne mai gândim la ceea ce-am văzut. Firesc, pentru felul nostru de a fi, ne vom gândi la următoarele meciuri, în care jumătățile bune vor alterna cu chinul.
Societatea noastră are darul uitării rapide, prețuiește gândirea pe termen scurt, adoră să se emoționeze pozitiv la vreo campanie mai de Doamne-ajută și, mai ales, împarte vinovății când o dăm de gard. Și cum o dăm cel mai des de gard, la vinovății ne pricepem cel mai mai bine.
Așadar, deocamdată suntem ocupați. Dramele FCSB-ului, hegemonia Clujului, tragedia lui Dinamo și stadionul Rapidului ne împiedică temporar să înjurăm pe responsabilii de serviciu.
Doar că în mijlocul acestei stări generale, Gazeta Sporturilor are, probabil, una dintre cele mai bune inițiative din ultimii ani: să vadă cum arată, de unde începe și mai ales cum se construiește fotbalul românesc. Dar asta ce legătură are cu Naționala politicosului Edi și a mereu supraponderalului Alibec? Răspunsul e: cea mai mare legătură.
Ceea ce vedeți acolo este explicația unui adevăr pe care toată lumea îl ocolește. Și anume că niciun jucător român nu apare la vreo echipă occidentală de top și aproape niciunul nu e pe la jumătatea clasamentului european. Iar dacă vă uitați la campionatele alea o să vedeți că sunt pline de oameni din țări cu mult mai puțină apă caldă decât Bucureștiul.
Și să nu credeți că e vorba de costuri, așa cum arată primul unghi de abordare al Gazetei. Nu faptul că părinții scot bani din buzunar este cea mai mare dramă aici. Și nici faptul că statul sau Federația nu investesc masiv, așa cum sună mantra de la noi.
În paranteză fie spus, cel mai tare mă amuză să văd mulțimea de Audi și BMW-uri de la meciurile copiilor și apoi plângerea că nu se dau bani. Peste tot în lume părinții pun mâna să ajute copiii. La fel de tare mă amuză când se plâng de asta la televizor milionarii de carton ai fotbalului românesc.
Dar nu de asta suntem aici, ci pentru a ne întreba care este de fapt calitatea muncii acestor oameni. Cum arată produsul lor și de ce nu iese niciodată la suprafață într-o zonă de top.
De ce munca din fotbalul românesc de jos scoate produse sub standard? Nu sunt fotbaliștii noștri cu două mâini și două picioare? Ba da, dar cel mai probabil că nu au și un cap pe măsura adversarilor lor.
Când vine vorba de fotbal în lume, competiția este acerbă. Pe un singur loc concurează copii din toată lumea, la propriu. Mușchii și viteza nu sunt de ajuns. Educația, mintea, înțelegerea complexă a unor probleme ar trebui să întregească acest tablou. Și niciodată mica ciupeală.
Fotbalistul din alte neamuri este și obligat să facă școală, să deprindă rigorile unei meserii, iar tot mediul din jur îl ajută să înțeleagă că se află într-o afacere uriașă.
Care dintre cluburile noastre, de sus sau jos se uită la fotbal ca la o afacere și nu ca la un tun? Care dintre ele rezistă fără a se întoarce către stat? Cine are timp de marketing, de profesori, de nutriționiști și care dintre ele știe azi că are publicul greșit?
Câți dintre oamenii aceștia se adresează acelui mediu din România care poate cheltui cu ușurință 600 de lei pe lună, așa cum a calculat Gazeta că e nevoie să ții un copil la fotbal? Dar câte cluburi știu cum să aducă la stadion oameni pentru care 200-300 de lei, într-o după-amiază cu familia la fotbal, nu reprezintă mare lucru. Și câți dintre ei știu că nu sunt în competiție doar cu clubul vecin, ci cu Netflix?
Are asta legătură cu Naționala?
Cu siguranță. Când o parte dintre cluburi își vor da seama că, dacă răspunzi la aceste întrebări, s-ar putea să ai rezolvarea problemei. De-abia atunci Edi nu o să mai fie înjurat, iar Alibec ceva mai puțin gras. Până atunci, vorba lui Edi, să vorbim frumos de băieți. Măcar atât putem.
P.S. Nici clasa politică nu e mai deșteaptă. Legea care dădea dreptul copiilor să se joace în curtea școlii a fost declarată neconstituțională de CCR. Ca să știm de ce-l înjurăm peste 20 de ani pe viitorul antrenor al Naționalei.
{{text}}