De mirare că nu s-a gândit încă nimeni să facă un serial despre antrenori. Poate o fi, nu-l ştiu eu. Dar ce galerie! Ce nebunie, ce nebunii!
Oamenii aceştia, dezmembraţi psihologic între munca de subteran pentru performanţă şi prestaţiile în luminile amplificate ale televiziunilor devin o categorie umană aparte.
Câteodată te uiţi la ei de parcă tocmai ar fi aterizat din cine ştie ce galaxie. Declaraţiile de dinainte şi de după meciuri ale unora sunt adevărate spectacole, unele comice, altele de groază. Câteodată, amândouă. Există antrenori încrâncenaţi, căzuţi în butoiul cu "aoleu!" de parcă ar sta mereu pe marginea unei prăpăstii.
Cenuşărismul
Unii îşi inventează hăul pentru a se speria singuri şi a-i înfricoşa pe cei din jur. Vezi Dan Petrescu. El nu poate funcţiona decât dacă fiecare meci, că joacă împotriva lui Lazio sau AS Căzuţii din Plopi, e finala pe Galaxie. În glasul lui răzbate Apocalipsa: "N-am văzut niciodată...", "Cei mai periculoşi...", "Va fi incredibil de greu..." etc. Vesel e că la fiecare adversară schema de canonizare se repetă. Nu râdeţi, pentru el după fiecare meci apare o nouă lume în care regină e următoarea adversară!
Cred că în ziua în care ar afirma că oponenta e mai slabă decât echipa sa (majoritatea cazurilor), Petrescu s-ar topi precum un drăcuşor la atingerea luminii. În lumea lui soarele răsare o dată pe an, când ia titlul. Şi stă pe cer fix o noapte, cea de după ultimul joc.
Zeu răzbunător din 4 litere (nu e Thor)
Mi-e milă de reporterii care se prezintă dinaintea lui Hagi după meci. Habar n-au dacă întrebarea cea mai banală îl va înfuria sau îl va face să zâmbească. Treptat, decarul istoric al naţionalei se transformă în interviator, câteodată în anchetator, alteori în acuzator. Jurnaliştii sunt torturaţi verbal, somaţi să îi dea dreptate, să dea explicaţii, să spună ei ce au înţeles din meci, dacă tot au venit să-l ia la întrebări.
Rolurile se inversează ca într-un film psihologic în care victima, aşa cum se crede uneori Gică, devine justiţiar. Asta nu exclude momentele de calmă obiectivitate. Doar că nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Păi, nu era Forrest Gump genial?
Bomba atonică
Toni Petrea. Omul perfect vertical cu orizontalitatea sa. Mereu cu un zâmbet în care se strecoară o picătură de tristeţe, un strop de melancolie şi mult fatalism. E un tip care, având de mărturisit inavuabilul, a plonjat într-o confortabilă evacuare a realităţii, vorbind ca un meşteşugar despre o fabrică de avioane. Tentaţia e să-l întrebi despre lucruri simple, despre cum creşte iarba, despre ploaie şi ninsoare. Şi să cânte păsărelele!
Rătăciți în labirintul nostru
Pep înainte de Atletico: "Am o idee genială, o să jucăm în 12!". Gesturi alambicate prin aer. "Îmi place să creez tactici stupide pentru ca mai apoi să fiu pedepsit dacă pierd". Tipul e în toate minţile? Cum să glumeşti înaintea unei confruntări de zeci de milioane? Oare jucătorii lui nu-şi pierd concentrarea? Nu e lipsă de respect?
Rătăciţi în labirintul nostru, ajungem să nu mai percepem firescul. Crispările fac ca frumosul să ne pară deplasat. Atenţie, presiunea e de un milion de ori mai mare pe Pep decât pe muşteriii de aici, că n-a mai câştigat Champions din vremea Barçei!
Fotbalul nu construiește bomba atomică!
Dar Pep, oricât de obsedat de fotbal ar fi, ştie că există viaţă şi dincolo de trening. Viaţa printre oameni, care e comunicare, bucurie, empatie. Şi că sunt lucruri mai importante decât 4-3-3. Ştiu, o să spuneţi că e 5-5-0 al lui Simeone, ha, ha... Prieteni, nu construim bomba atomică! Dacă surâdem, nu explodează nimeni. Luaţi-vă după Pep nu doar la scheme de joc!
{{text}}