Dreptul la speranță

UTA-Rapid, 0-2, fără să fie extraordinar, a fost un meci dătător de speranță

Speranța se naște din tradiție, din stadioanele pline, din ambiția jucătorilor, care, chiar dacă n-au putut mai mult, s-au implicat, au încercat. Iar antrenorii Badea și Mutu (rămas, iată, invincibil la giuleșteni, după cinci meciuri, în care Rapid a primit un singur gol!) n-au fost nici ei sub nivelul jucătorilor.

O poveste, o impresie

Jucând acasă, UTA a fost, parcă, mai generoasă, a atacat consistent (remarcabili Otele și Cardoso), însă Rapidul a jucat (în violet, ca timișorenii, rivalii arădenilor) coerent, s-a apărat fără greșeli și a mizat pe contre.

A câștigat prin golul lui Ioniță, care are ceva dintr-un bun maidanagiu de altădată, și al admirabilului Rareș Ilie, după un contraatac de manual. Dar dincolo de detaliile tactice, un joc de fotbal este despre poveste, despre impresia care rămâne.

Ce este al nostru?

Și a rămas așa: s-a jucat bine (deși tare) pe ploaie, iute, fluent, oricum departe de acele meciuri anoste, plictisitoare, care obișnuiau până de curând să-și adoarmă spectatorii și telespectatorii. UTA-Rapid a fost, în definitiv, o pledoarie pentru întoarcerea la ceea ce este al nostru.

Cândva Argentina și Uruguay

O poveste ceva mai veche: se spune că fotbalul argentinian a (mai) fost cândva magic, la sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940, într-o scurtă pauză în care Uruguayul nu mai era cea mai bună națională din lume (anii ’20 și începutul anilor ’30 au fost anii rivalității Uruguay-Argentina, apoi a dominat prima mare Italie, cea a lui Vittorio Pozzo).

„Maniera noastră”

Iar Argentina, spun cronicarii de odinioară, era pe atunci o echipă invincibilă, care n-a câștigat cupele mondiale ale anilor 1940 doar pentru că ele, din pricina nebuniei războiului mondial, nu s-au desfășurat. Apoi s-a pierdut. Și a revenit la nivelul la care îl cunoaștem astăzi doar după ce Menotti i-a redat specificul național, care în spaniola de Buenos Aires se numește chiar "maniera noastră", acea devastatoare combinație de inimă și tehnică. Rețeta Menotti n-a expirat. Încă are putea să inspire.

Libertatea care decurge în orgoliu, orgoliul care dă determinarea

Fotbalul românesc, deși n-a fost nici măcar cel mai bun din Estul Europei, are totuși la ce să se întoarcă. Există ceva al nostru – iar UTA și Rapidul sunt dintre echipele care se apropie cel mai mult de acel ceva.

Un filosof român, sceptic, dacă nu nihilist, trăind la Paris, constata că dacă încerci să fii liber vei muri de foame, căci societățile umane te îndură doar despot sau servil. Exagera, desigur, mereu a fost excesiv.

Nici despoți, nici slugi

Trecând totuși de la om la echipele de oameni ideea aceasta a lui Cioran, putem să vedem, și în UTA, și în Rapid, două forme de existență ceva mai liberă. UTA și Rapid n-au fost, în trecerea timpului, nici despoți, nici slugi. 

De aici și mândria aceea care le umple tribunele, unele dintre cele mai frumoase din țara noastră. Libertatea din istorie trece într-un orgoliu bun, iar orgoliul se întoarce pe gazon, ca determinare.

Baronul și greierele

A plouat sâmbătă seara la Arad, peste spectatorii aceia și peste statuia de bronz a baronului Francisc von Neumann (mort la Napoli, Florida, în 1996). A fost, și o scriu liniștit, împăcat, un meci de play-off, nu de play-out. 

Poate că nu e (așa de) mult, dar bate vântul unui nou început în jocul nostru cel de toate zilele, cu stadioane noi și spectatorii care se întorc la pasiunea meciului trăit pe viu și fotbaliști care sunt obligați să se ridice la această înălțime.

"Rapidul este un greiere care cântă mereu iluzia că fotbalul nostru ar putea fi mai bun decât este", scria cândva Ioan Chirilă. Avea, indiscutabil, dreptate - are încă.

Căci: ce ne-am face fără acest greiere? Nimic nu e mai omenesc decât dreptul elementar la speranță.