Rezultatul era inevitabil. Cineva trebuia să câștige sau să facă egal. Man City-Liverpool s-a ocupat de cu totul altceva. De perfecționarea perfecțiunii.
Guardiola și Klopp au știut-o tot timpul. Înainte de, în timpul și după încheierea meciului. De aici îmbrățișarea lor de suverani și frăția lor în excelență, la începutul și la sfârșitul meciului.
Meci? Mult mai mult. Între cele două îmbrățișări de maeștri pacifici, City-Liverpool a fost unul din puținele lucruri bune care se mai întâmplă azi, alături de răsăritul soarelui și o întâlnire cu prietenii (pentru cine îi mai are). City-Liverpool a avut o frecvență a binelui de-a dreptul kitsch, într-o lume care vorbește isteric de principii și practică la tot pasul fărădelegea. Două echipe jucând cursiv două variante distincte și letale ale jocului de fotbal au acum tot.
Împreună, nu separat. Cuplul domină fotbalul european ca o monarhie bicefală. În coexistența lor uluitoare, două cluburi din Anglia, dar nu neapărat englezești, au absorbit tot ce se cunoaște și se poate visa despre fotbal. Klopp a intuit bine realitatea ireală a situației când a conchis că „ambele echipe au atins un nivel de joc nebunesc”. Ceea ce vrea să spună că fotbalul are, prin Guardiola și Klopp, acces la știința transformată în artă transformată în joc.
E multă politețe în războiul City-Liverpool, iar asta e neobișnuit pe un câmp de luptă. Acum 20 de ani, ManU-Arsenal, ultima mare rivalitate anglo-engleză, era integral busculadă și intimidare. Brutalitatea avea succes de casă, dar Guardiola și Klopp au scos fotbalul din tranșee și l-au mutat în cultură. Singura problemă e, într-adevăr, cât va mai dura minunea.
Din fericire, parada continuă: sâmbătă, 16 aprilie, în semifinala Cupei Angliei și, logic, sâmbătă, 28 mai, în finala Ligii Campionilor. Când cineva va trebui să câștige, iar egalul va deveni ilegal.
TRU (Londra)
{{text}}