În lumina mărețelor realizări din ultimul deceniu, sub direcția înnoitoare a tânărului și energicului său președinte, familia fotbalului românesc l-a reales în unanimitate pe Răzvan Burleanu să o ducă spre noi culmi de progres, ura, ura, ura! Îndrăgitul nostru conducător nu a avut, desigur, contracandidat
Sigur, e trist că a ajuns Dinamo matematic la baraj. Dar se întâmplă altele și mai triste și trecem, prea grăbiți, pe lângă ele.
Plânge grăsunul Kim Jong-Un când se uită spre federația de ceea ce cândva era "fotbal românesc". Ar vrea și el așa și n-are. Această unanimitate jenantă, la care mai ajung doar dictatorii, dar nici ei întotdeauna, este diagnosticul exact: fotbalul românesc e mort în coteț.
Mediocritatea întinsă peste țară
Nu mai există opoziție, nu mai există dezbateri, nu mai există alte idei. Există doar această melasă de mediocritate întinsă unanim peste țară, din nord în sud și din est în vest. Acolo unde realesul vede unitate, de fapt se ascunde merge-și-așa-ul.
Un grup mărunt (dacă nu meschin) de indivizi călărește, fără rest, resursele tot mai firave ale fotbalului nostru cel de toate zilele. Absolut decuplat de la ceea ce ar putea să fie și interesul spectatorului în această poveste.
Limbă de lemn tânără
Dincolo de gargara cu rumegușul de limbă de lemn tânără, nimănui nu-i pasă de acest spectator. El este o anexă deranjantă în "fenomen", așa cum votantul (în viu) este pentru politicianul român o anexă deranjantă la dreptul de vot.
Și dacă nu ne mai calificăm niciodată nicăieri, ce? Fondul de salarii rămâne obscen de ridicat pentru o federație care livrează rezultate demne de un fotbal minuscul.
Minifotbal, fotbal minuscul
Singurul lucru care se poate spune cu siguranță după acești ani de "Administrație Burleanu": președintele de la minifotbal a dus România în niciun deceniu (de împliniri mărețe, desigur) la un fotbal minuscul. O paranteză despre societate: s-au jucat vlahii treizeci și un pic de ani de-a democrația, dar de-acum pare că s-au plictisit. Se întorc la alegeri cu un singur candidat, la unanimitate (să trăiți, tovarășul general doctor Viorica Ciucă!).
"Sistemele" nici nu mai simulează deschiderea, rămân închise, adică moarte. Obediența și incompetența sunt criterii de promovare în carieră oriunde întorci privirea printre carpato-danubiano-pontici. Priviți onest în jur – peste tot ținuturi moarte, doctorate furate și specialiști în securitate.
Pururi în Republica Socialistă România
Iar fotbalul românesc este și el de-acum, la vedere și fără opoziție, afacerea exclusivă a unei caste de privilegiați, intangibili ca vacile-n India. Altădată mai contau și firimiturile care ajungeau la "public". Acum nu mai contează nimic. Într-o lume pe dos contra-performanța este performanță, minciuna este adevăr, înfrângerea e victorie. Trăim pururi în Republica Socialistă România, anul 1984, atât că fără fotbalul de atunci.
Șahul și „fotbalul nostru”
Poate cel mai înduioșător ecou care ne vine dinspre lumea aceea dispărută a apărut deunăzi la noi în Gazetă, în interviul pe care Loți Bölöni i l-a acordat lui Dan Udrea: după ce a răpus Italia, Bölöni a jucat toată noaptea șah cu un prieten, la ambasada Ungariei! Șah?!
Ce jucător din ziua de astăzi ar trăi așa noaptea de după o mare victorie? În realitatea mizeră a zilelor noastre, ține pur și simplu de domeniul fantasticului. Mai ales că, de altfel, astăzi România n-ar mai învinge Italia (care nici ea nu se simte prea bine) nici la popice.
Chiar așa - cum or fi sărbătorit cei 272 care tocmai au îngropat, en fanfare, speranța proștilor care mai aveau iluzii că fotbalul nostru chiar ar fi și al nostru? Șah și ei?
FOTO Cristi Preda
{{text}}