Campion cu Dinamo, internațional român, ajuns agent de pază la stadionul unde era idol pe vremuri: „Noaptea, când îmi fac rondul, mai pup pozele cu mine de pe hol”

Gazeta Sporturilor l-a vizitat pe fostul internațional român Florea Văetuș (65 de ani) la locul de muncă. Fostul atacant lucrează ca agent de pază la stadionul din Hunedoara, unde acum 40 de ani era unul dintre idolii tribunelor, jucând în echipa construită de Mircea Lucescu

„Noaptea, când îmi fac rondul, mai pup pozele astea”, spune bărbatul de 65 de ani, îmbrăcat în uniforma largă de agent de pază. În spatele său, pe pereți, sunt fotografii în care apar fotbaliști uriași, oameni cu turnee finale de Mondiale și Europene în tricoul României. Lângă Rednic, Andone și Klein stă un bărbat cu o figură seriosă care acum 40 de ani reușea să se impună într-o echipă a Corvinului construită de revoluționarul Mircea Lucescu. 

71 de goluria reușit Florea Văetuș în prima ligă din România, în 305 meciuri jucate în tricoul lui Corvinul și în cel al lui Dinamo. Atacantul are și 7 meciuri în tricoul naționalei pentru care a marcat în victoria, 3-1, cu Cipru, primul meci din preliminariile Euro 84

Un atacant agresiv pe teren, Florea Văetuș a învățat meserie de la foștii dinamoviști Lucescu, Dumitrache și Radu Nunweiller, iar în 1982 a prins un transfer la Dinamo și debutul la națională. Într-un an și jumătate, a jucat constant și a luat două titluri și o Cupă, însă viața a avut pentru el alt plan. La 65 de ani, destinul l-a întors pe stadionul unde în duminicile de altădată i se scanda numele. Pensionarul cu ochii lui Anthony Hopkins are o poveste specială, iar Gazeta l-a vizitat pentru a o afla.

- Domnule Văetuș, cum de v-a dus viața aici? 

- (Oftează) Cum să vă spun… Am fost antrenor la Hunedoara, apoi la Călan, după aia la Sadu. Am fost apoi și la juniorii 88-89 ai Corvinului cu care am și câștigat campionatul. Clubul s-a desființat și n-am mai profesat. Un prieten mi-a propus apoi să dea numele meu unei școli de fotbal, pe care să o coordonez. I-am zis că vin, dar nu-mi las serviciul. Am și pensie… 

- De la Combinatul Siderurgic, unde ați fost angajat când jucați. E mică pensia? 

- Nu e nici mică, nici mare. Când am ieșit la pensie, era cam mică. Acum, ne-au mai pus ceva. E bine. Dar mă plictiseam acasă, stăteam câte 14-15 ore la televizor. Mă durea spatele. I-am zis lui Andone la un pahar de șpriț: „Aș vrea și eu să lucrez! Orice, și la pază”. A doua zi m-a sunat și m-a recomandat. Patronul firmei de pază mi-a zis: „Am posturi, dar la castel (n.r - Castelul Corvinilor) sau la stadion”. Am zis că vreau la stadion. Munca îl înnobilează pe cel care muncește. 

- Cum aveți programul?

-  Am o tură de 24 de ore. Intru la 7 dimineața și ies a doua zi la 7 dimineața. Apoi, am două zile libere. Nu e obositor, fac mișcare multă. E tarlaua mare, te plimbi în jurul stadionului. Nu se întâmplă lucruri deosebite, dar mai sunt chestii mărunte. Ne mai înjură unii care vin cu mașinile să facă drift în fața tribunei. Dacă mergem să-i scoatem, mai avem probleme. Dar sunt obișnuit cu înjurăturile de când eram fotbalist. 

- Cum vă simțiți să păziți un stadion unde erați adulat acum 40 de ani?

- M-am obișnuit cu asta. M-am obișnuit cu viața pe care o duc. Nu prea mă interesează ce se întâmplă pe aici, nu vreau să am probleme. Oamenii sunt răi dacă spui ceva. 

- Vă referiți la clubul actual? 

- Da, nu vreau să am probleme.

„La cutremur, un balcon a căzut peste un om, în fața mea”

- Mă întrebam dacă experiența dumneavoastră din fotbal nu mai era utilă cuiva la Hunedoara? 

- Dacă nu am fost contactați înseamnă că nu e nevoie. E un val nou, un suflu de antrenori tineri care fac o treabă bună. E Maxim care mi-a fost elev la Corvinul, să sperăm că vor promova.

- Vă întorc în timp cu 45 de ani. Cum a fost debutul în prima ligă? Aveați 21 ani. 

- Venisem înapoi la Corvinul după un an și jumătate la Călan și la Deva. Aveam meci cu Sportul Studențesc la București și am prins cutremurul (n.r. - cutremurul din 4 martie 1977 cu magnitudine de 7,5 grade Richter). A doua zi era meciul, urma să debutez. Meciul nu s-a mai jucat. Antrenorul nostru, Ladislau Vlad, vorbea mai greu românește. Ne-a adunat în parc și ne-a zis, stricat: „Aș fi bine să jucăm cu Sportul. Îi prindem îngroziți și batem la ei”. Dar noi eram cei îngroziți. 

- Ce vă mai amintiți? 

- Eram în hotel, la Palace, lângă Casa Armatei, când a început cutremurul. Am ieșit din hotel și chiar în fața mea a căzut un balcon peste un om. Am intrat de frică înapoi și am zis: „Ce o fi, o fi”. După cutremur, am plecat prin parcul Cișmigiu după șofer. Plecase la niște neamuri. Urlam după el prin parc, țin minte și acum numele lui. Astaloș. 

În seara aia, am plecat la Pitești, apoi am revenit la Hunedoara. Părinții mei se pregăteau să vină la București, auziseră că hotelul Athenee Palace se dărâmase și au crezut că s-a întâmplat ceva cu mine. Când m-au văzut acasă, au început să plângă.

- Debutul s-a amânat două săptămâni… 

- Am jucat cu Jiul, la 2-2. Am scăpat singur cu portarul la 2-2 și am dat în bară. Am avut emoții mari, dar apoi m-am obișnuit. Am început să joc meci de meci.

„Plângeam în baie. Lucescu a crezut că-mi fac rău singur”

- Apoi a venit Lucescu… 

- Da, dar am retrogradat spre rușinea noastră. Lumea l-a luat pe brațe și l-a dus până acasă ca să nu plece de la echipă. Norocul nostru a fost că a rămas. A spus că va forma o echipă pentru 10 ani și exact așa a fost. După fix 10 ani, Corvinul a retrogradat. 

- Mai țineți minte prima întâlnire cu el? 

- Era idolul meu. Stăteam pe lângă el să învăț cum să centrez. A venit după Radu Nunweiller, care la 33 de ani era sufletul echipei. Mereu primul la alergări. Mă bucur mult că am jucat cu trei mari fotbaliști ai României: Lucescu, Nunweiller și Dumitrache. Lui Dumitrache îi dădeam sticle de vin să mă învețe să dau cu capul ca el. 

Îi spuneam Strâmbu lui Rednic pentru că avusese mâna ruptă și nu putea să întindă degetele de la o mână. Îi ziceam: „Ce, mă, ești cerșetor?”. Nu e adevărat că îi ziceam Strâmbu pentru că era crăcănat, mergea de parcă stătuse pe butoi 

- Florea Văetuș

- Ce avea special antrenorul Lucescu? 

- Era prietenul nostru, era ca un tată. El ne-a pus să ne înscriem la facultate, avea grijă de noi. Ne învăța cum să ne purtăm în societate. Ne punea să jucăm pe posturi diferite, să știm să jucăm cel puțin două-trei posturi. 

- De aia v-a folosit fundaș stânga la echipa națională? 

- Fusesem cu naționala în Olanda, am avut un meci cu o echipă de club. Atacant era un băiat de la Dinamo, Ralea parcă (n.r. - Ralea juca la Steaua), dar Lucescu l-a folosit mijlocaș. Nu a dat randament și s-a plâns la Lucescu, a zis că nu e postul lui. Ca să-i demonstreze lui Ralea că trebuie să fie polivalent, m-a chemat și mi-a zis: „Florică, joci fundaș stânga”. I-am zis că nu am mai jucat de nu știu când acolo. „Nu e nicio problemă”. Am jucat, am dat două centrări de gol și un gol, iar la final Lucescu i-a zis lui Ralea: „Ai văzut?!”. 

- Și ați jucat apoi în amicalul cu Norvegia, 0-0 la Oslo. 

- Da, eu și Hagi (n.r. - aflat la meciul de debut în națională) am făcut banda stângă. Nu mă așteptam să joc, era Ungureanu de la Craiova titular de drept. Când a anunțat formația, eu nici nu eram atent. „Miși” Klein mi-a dat un cot: „Bă, ești titular!”. Nea Mircea a văzut că m-am schimbat la față și zice: „Ți-e frică? Dacă ți-e frică, îl bag pe Ungureanu”. I-am zis că nu mi-e frică. Mi-a explicat simplu. „Te uiți după Costică Ștefănescu și o să fie totul bine”. A ieșit bine până la urmă. 

- Înțeleg că ați fost aproape să debutați la națională în 1981, la 0-0 cu Elveția în preliminariile Mondialului din Spania.

- Da, mă așteptam să joc și eu. Eram nerăbdător. Colegii mei de la Corvinul, Klein, Gabor și Rednic, debutaseră deja. Mă gândeam că mă bagă și pe mine două minute, dar l-a băgat pe Boloni. Chiar și Boloni a zis: „De ce nu l-o fi băgat pe Florică?”. De supărare, am început să plâng și m-am închis în baie. Lui Nea Mircea îi era frică să nu-mi fac ceva, să nu fac vreo prostie. A bătut la ușă și mi-a zis: „Florică, hai că ți-am făcut schimb de tricouri cu….”. Nu mai știu numele, era numărul 2. I-am zis că n-am nevoie.

- Și ce ați făcut? 

- Am făcut duș și am ieșit afară. M-am întâlnit cu Radu Nunweiller, era cu două persoane. Una era o domnișoară. Când am dat mâna, nea Radu mi-a pus în mână vreo 200 de franci. Aveam diurnă mică. I-am zis că nu-mi trebuie și mi-a răspuns: „Lasă că știu cum e în deplasare”. Eu îi zic: „Dar ce frumoasă e fata aia!”. El: „Taci, mă, din gură! Știi cine e? E Annemarie Moser-Proll”. 

- Schioarea campioană olimpică în 1980 la Lake Placid?

-  Da. Am dat mâna cu ea și apoi i-am zis lui nea Radu: „Nu mă mai spăl pe mâini acum”.

A ratat Euro 84 pentru că a refuzat convocarea la lot

- Ați fi putut face parte din lotul pentru Euro 84, dar nu ați mers. De ce? 

- A fost o încăpățânare a mea. Președintele de atunci (n.r. - Gelu Simoc) nu m-a anunțat când a venit hârtia de convocare la lot pentru un stagiu de acomodare de două săptămâni în Franța. M-au anunțat târziu, eram la Brașov, mă certasem cu conducerea din cauza unui meci. 

- Un meci cu cântec? 

- Da, la Galați. Fusese un meci aranjat și mie nu mi-a convenit. La pauză, i-am lui Nelu Nunweiller: „Nea Nelu, eu nu mai intru”. El a zis: „Bine, mă, rămâi aici!”. Până la urmă am ieșit pe gazon, dar el făcuse deja schimbarea. Intrase Hanganu în locul meu. Ne-au bătut cu 2-1 și de acolo s-au iscat certuri între mine, antrenor și conducere. Am plecat direct la Bacău. Nu m-au băgat să joc, nici n-am stat cu ei. Mi-am plătit singur camera de hotel. 

Dar, s-o spunem pe aia dreapta, la Bacău am băut cu șoferul un pahar de vin mai lung (râde)…Am pierdut și acolo, am plecat, iar la Brașov mi-au zis că trebuie să cobor că trebuie să mă duc la lot. „Unde să mă duc!? Nu mă duc la niciun lot”. N-am vrut să cobor din autocar și am venit acasă. 

- Și? 

- Dimineața, m-a sunat Lucescu: „Florică, de ce n-ai venit?!”. I-am explicat că m-au anunțat târziu, nu eram pregătit. Mi-a zis: “Cum să te iau la națională dacă tu nu vii la convocare?!”. L-a chemat pe Dragnea. Erau oricum prea mulți de la Hunedoara.

- Vă pare rău? 

- Spre rușinea mea, asta a fost. Da, îmi pare rău. Mi-aș fi dorit să fiu la turneul final, chiar dacă nu jucam. Voiam să simt atmosfera, să transpir și eu pe bancă.

Dudu Georgescu și sfoara legată la apa din WC

- Cum ați ajuns la Dinamo? 

- Dintr-o glumă. Dinamo îl voia pe Gabor, el n-a vrut. În glumă, i-am zis lui nea Mircea: “Mă duc eu!”. Gluma aia a prins. M-am trezit la un antrenament că vine Lucescu în vestiar: “Du-te la doctor!”. I-am zis că nu mă doare nimic. La cabinet, erau doi bărbați în costume, erau de la Dinamo. Mi-au pus niște hârtii în față: “Semnează!”. Aveam niște emoții, mă întrebam ce făcusem. Am semnat fără să le văd, de frică. Mă gândeam că mă iau ăștia și mă închid. Mi-au dat un plic. Când l-am desfăcut, erau 9.600 de lei. Banii de uniformă de milițian. Mi-au zis: “De azi, ești jucătorul lui Dinamo”. Aoleoooo! 

- V-ați cumpărat uniformă…

- Nuuu, niciunul de la Dinamo nu avea haine de milițian.

- Cum a fost impactul cu un vestiar dificil în care erau Cornel Dinu, Țețe Moraru, Ion Marin, Mulțescu, Bumbescu, Dudu Georgescu? 

- Fusesem cu naționala în America de Sud și nea Mircea mi-a spus că o să fiu așteptat la aeroport de cineva de la Dinamo. Mă rugam să nu mă aștepte nimeni. Când am aterizat, nu era nimeni. M-am grăbit, am luat un taxi până la gară și am luat trenul spre Hunedoara. Dimineața, la 9, sună telefonul. “Colonelul Vasile Anghel (n.r. - șeful secției de fotbal de la Dinamo) sunt. Ce faci, mă? De ce nu ești la echipă? Uită-te pe geam”. Afară era o Dacie neagră. El: “Te urci în ea și te duci la gară”. Eu zic: “Am tren abia seara”. El: “Nu, nu, ai unul mai devreme”. Am ajuns la București, am intrat în vestiar și am zis: “Bună ziua!”. La care Cornel Dinu: “În sfârșit a venit un băiat simțit la echipa asta”. Țețe m-a luat și m-a pus pe un loc între el și Dinu. Stăteam ca pe ace, nici nu mișcam. 

- Antrenor îl aveați pe Valentin Stănescu. Cum era? 

- Am ieșit odată din baie și m-am trezit cu ditamai palma pe spate. Avea degetele groase ca niște crenvurști. Era să cad. M-am întors și m-am uitat urât la el. Zice: “Ce te uiți, mă, puștiule, așa urât?! Să știi că e bine când te bagă antrenorii în seamă”. 

- De ce v-a pălmuit? 

- Palma mi-o dăduse sub formă de glumă. Era stilul lui de a glumi. Stăteam odată cu Dudu Georgescu la Săftica. Dudu legase o sfoară de șnurul de la toaletă și o trăsese până afară. Stăteam cu el și din când în când trăgea apa de la distanță. Nea Tinel avea toaleta lui, nu intra nimeni în ea. Dudu trăgea apa și nea Tinel făcea: “Care ești, mă, acolo?”. Dudu, nimic. Apoi, trăgea iar. Nea Tinel se duce și nu era nimeni în baie. A ieșit pe urmele sforii și spune: “Bă, Dudule, te credeam băiat serios”.

- Înțeleg că Dudu Georgescu și Dinu erau într-un război rece.

- Da, nu prea vorbeau între ei. Era o tensiune și în vestiar. Erau împărțiți. Eu eram mai retras, venit din Provincie…Viața la București era diferită, mă speria aglomerația. Îmi cumpărasem o mașină și o țineam în curte la club. Mergeam cu tramvaiul. O luam doar când plecam acasă, știam să ies doar spre Brașov. Nu știam drumul de ieșire spre Pitești.

Cornel Dinu și cartea de istorie de clasa a patra

- Povestiți-ne ceva despre personajul Cornel Dinu. 

- Cu mine s-a purtat foarte bine. Mergeam la un pahar de bere cu el. Mi-a zis să fiu un pic mai arțăgos în afara terenului. Eram copil cuminte, retras. Au vrut să-mi dea garsonieră, dar am refuzat. Preferam să stau în căminul clubului, la stadion. Țin minte că Nelu Stănescu, Babadag, era cu poantele și îi pusese lui Dinu în dulap cartea de istorie de clasa a patra. Când a venit Dinu, a aruncat-o. Cică: “Bă, să o citească cine nu a învățat-o. Eu am învățat-o!”. Eu prinsesem un pic de cheag, mă împrietenisem bine cu Dinu. Am luat cartea și i-am băgat-o la loc: “Ia-o și citește-o din nou, că n-ai învățat-o bine!” 

- Mă mir că nu v-a tras o înjurătură…

- Nuuu. Mie îmi spuneau Pocăitul. Până la 21 de ani nu pusesem pic de băutură în gură. Nu-mi plăcea. Ușor, ușor, m-au învățat colegii. La Călan, m-a învățat Urmeș, mă lua cu el. „Bea o bere!”. Nu voiam. „Bea bere că te caftesc!”. Era mai mare. Am băut-o. După aia, îl chemam eu la bere. 

- Dar nu ați devenit băutor de cursă lungă. Înțeleg că finul dumneavoastră, Klein, era de anduranță… 

- Nu știu cum putea să le facă pe amândouă. La antrenament și la jocuri era spirt. Ne trăgea după el. Se supăra când vedea că nu prea aveam chef de antrenament. Nu vorbea două zile cu noi. După aia zicea: “Hai să bem o bere!”. 

- Doar o bere? 

- Am mers odată la un restaurant, eram 18 inși din echipă. Ne-a dat cineva în gât la nea Mircea. Noi beam la subsol, șeful restaurantului era un fost arbitru. Totul era în renovare, erau niște plăci de rigips puse ca paravan. A venit Lucescu și a întrebat de noi. Șeful zice în gura mare, să auzim noi: “Ce băieți? Nu e nimeni”. Lucescu: “Mi-a zis cineva că sunt aici. Hai la subsol!”. Șeful îl duce la subsol: “Uite, Mircea, nu e nimeni aici!”. 

A venit, s-a uitat și a plecat. I-a așteptat la ușă pe Dumitrache și pe Nunweiller, stăteau în același bloc. “Unde ați fost?”. I-au spus unde au fost și Lucescu zice: “Păi, am fost și nu era nimeni”. Ei: “Dacă puneai mâna pe paravanul ăla cădea pe noi!”. 

- Mai țineți minte vreun meci de pomină din cele două sezoane în care ați luat două titluri cu Dinamo? 

- Da, meciul cu Universitatea Craiova, i-am bătut 4-0. Am dat primele două goluri, în minutul 9 și în minutul 10. Tocmai apăruse legea că nu ai voie să ieși din teren să te bucuri. Când am dat primul gol, am ieșit, iar arbitrul zice: “Dacă mai dai gol și ieși, îți dau galben”. I-am răspuns: “Dacă mai dau unul, o să fug în tribună, la miniștri și o să-i pup! Să te văd dacă ai curaj să-mi dai galben”. 

N-a trecut un minut, Custov a dat minge lungă și eu, stângaci, am dat cu dreptul în vinclul lui Lung. M-am dus pe gard direct, atârnam pe jumătate în tribună și zbieram: “Dați-mi drumul că mă doare burta!”. Nu mi-a dat arbitrul niciun galben.

“Lucescu ne-a reproșat că nu l-am ajutat”

- De ce ați plecat de la Dinamo?

- A murit tatăl meu. Eram cap de familie, aveam un frate mai mic. Mama a zis că nu vine la București, era o femeie simplă. M-am certat atunci cu colonelul Anghel. A zis că o aduce pe mama la București. Am refuzat și am venit înapoi la Corvinul, la schimb cu Rednic. Am cerut și o sumă de bani. După ce am semnat cu Corvinul, mama face: “M-am gândit mai bine, poți să ne ajuți și de la București”. I-am zis: “Bine, mamă, că-mi spui acum!”. Am aruncat banii pe masă și m-am dus să mă relaxez. N-am mai putut face nimic, dar nu mi-a părut rău. Am dus-o bine mulți ani cu “norma hunedoreană”. 

- Așa era numită normal de trei goluri pe care echipa le dădea la meciurile de acasă.

- Lumea se întreba doar câte goluri le dăm. Singurii care au scăpat cu două goluri au fost Dinamo. I-am bătut cu 2-1, a dat Gabor gol cu călcâiul. 

- Povestea un fost coleg de-ai dumneavoastră că la un meci a intrat Lucescu în vestiarul Corvinului, deși era deja la Dinamo, pentru a vă certa că nu respectați o înțelegere… 

-Da, da…Nu, nu s-a întâmplat să intre la noi în vestiar. Cred că la meciul ăsta, când i-am bătut 2-1, Dinamo se bătea să prindă un loc de cupe europene. După meci, Lucescu ne-a spus pe culoar: “Bă, am avut și eu o dată nevoie să mă ajutați și nu m-ați ajutat!”. Și i-am zis: “Nea Mircea, asta e!”. 

- Mai țineți minte un blat în care ați jucat? 

- Da, a fost un meci cu U Cluj, ei riscau să cadă. Antrenor la ei era Remus Vlad, fostul secund al lui Lucescu aici, la Corvinul. Am pierdut cu 1-0 la Hunedoara. Ne făceam că dăm pe lângă minge, ne-am făcut de râs. Ne înjura lumea din tribună. 

- Vă regăsiți în vreun jucător din Liga 1 în momentul ăsta? 

- Cam greu. Eram mai impulsiv, stilul lui Marius Lăcătuș, doar că pe stânga. Eram rău pe teren, ca Lăcătuș. Nu făceam chiar tot ce făcea Lăcătuș, el mai scuipa, mai lovea, dar când ne întâlneam ca adversari ieșeau scântei. Când i-am bătut cu 3-1 la Hunedoara, a ajuns pe zgură. Eu l-am trimis acolo, am intrat mai tare.

- Îmi închipui ce a fost la gura lui după aia…

- M-a făcut cu ou și cu oțet. Mi-a zis: “Lasă că vii tu la București!”. I-am spus: “Marius, aici eu, acolo tu”. La București, m-a căpăcit el. Nu a uitat, nu se uitau lucrurile astea. Dar am rămas prieteni.-

Povești cu Dobrin, Balaci și Hagi

- Ați jucat contra unor fotbaliști imenși. Dobrin, Balaci, Hagi. Ce amintiri mai aveți de la meciurile cu ei?

- Pe Dobrin, l-am prins la lot înaintea meciului cu Elveția de la București. Eram la Snagov în cantonament, camera mea era lipită de a lui. Am ieșit pe balcon și am încremenit când l-am văzut. El: “Ce e, puștiule, ce te-ai speriat așa?”. I-am zis: “Nu mi-am închipuit că o să ajung să fiu aici cu dumneavoastră”. La care el îmi spune: “Lasă că o urmeze multe de astea. Să ai grijă dacă joci mâine”. N-am jucat însă. 

 

- Balaci cum era? 

- Îmi spunea “Nebunică”. Zicea că sunt prea rău în teren. Era un superjucător, băiat de treabă. Mă înțelegeam foarte bine cu băieții de la Craiova. Când am fost la națională, m-au cooptat în grupul lor. 

- Și Hagi? 

- Am jucat un meci de pomină cu el, Corvinul - Sportul. La pauză era 3-1 pentru Sportul, Gică a dat două goluri. Jackie Ionescu ne-a zis la pauză: “Hai că putem să întoarcem!”. Am câștigat cu 4-3, dar în ultimul minut Gică a ratat un penalty. A prins Ioniță. De bucurie, noi ne-am aruncat grămadă peste el și Crăciunescu se uita să vadă dacă nu pune cineva mâna pe minge. 

- Voia să mai dea un penalty pentru Sportul? 

- Da. Petcu pusese mâna pe minge și a și pupat-o, dar Crăciunescu n-a văzut. Ioniță abia a scăpat de sub grămadă și a degajat mingea în aut. Crăciunescu a fluierat și a dat lovitură indirectă din careu pentru Sportul, a zis că Ioniță a ținut mingea prea mult în mână. I-a mișcat unul mingea lui Hagi, dar a dat-o peste poartă. Am bătut cu 4-3, a fost un meci foarte frumos.

- În final, o curiozitate. Ce faceți la muncă până mâine dimineață? Citiți vreo carte, ceva? 

- Nu am cum, sunt în timpul serviciului. Mai deschid o poartă pentru muncitori, în rest mă uit la antrenamentele grupelor de copii. Mai învăț și eu de la ăștia tineri. La noapte, îmi fac rondul la o oră, două. Sunt singur, mă plimb prin stadion. E întuneric, dar sper să nu mă întâlnesc cu nimeni. 

-Vă e urât? 

- La început, mi-a fost. Dar m-am obișnuit. Am un televizor, mă mai uit la el.

Am plecat de la Corvinul în 1988. Ne-au îndepărat din club pe mine și pe Dubinciuc sub pretextul că aduc jucători mai tineri. Au adus unii mai bătrâni. Le încurcam însă socotelile, erau tot felul de lucrături la echipă

- Florea Văetuș

URMĂREȘTE AICI EMISIUNEA GSP LIVE INTEGRALĂ CU FLOREA VĂETUȘ