Dacă UEFA vrea o „comisie de etică”, atunci ar fi de așteptat două recomandări. O cușcă pentru Diego Simeone și o competiție separată pentru Atletico și vedete K2, cu finala într-o parcare.
Comisia va observa rapid că faimosul Atletico-Man City nu a ținut de fotbal, ci de răsturnarea lui. Simeone, Prințul Negru al Anti-Fotbalului European, e un personaj uluitor, dar asta numai în clasamentul care premiază sabotorii și comandanții de guerilla.
Ce e de admirat la Simeone? Produsul lui principal e Atletico, o echipă care poate juca fotbal numai dacă și după ce își necinstește, zgârie, scuipă, insultă și mânjește adversarul. Practica vine din ocnă, nu de pe stadion, și descrie, de fapt, o teamă enormă de valoare. Simeone și Atletico nu știu și nu pot face față unui adversar mare, cu mijloace legale.
Soluția e în afara fotbalului, acolo unde aleargă, cu fustele-n cap și măscările-n gură, cele mai joase porniri ale campionilor la barbut. Deocamdată lipsit de șansa de a fi transformat în sport olimpic, barbutul lui Simeone are totuși o susținere largă între adepții așa-numitului „fotbal pentru bărbați”.
E vorba de grupul oamenilor de fotbal și al spectatorilor ce văd în stadion o compensație pentru nereușita din afara lui. Iată-l pe Jamie Carragher, stoper brăzdat în mari bătălii pe Anfield, făcând apologia lui Simeone în presa britanică. Pentru Carragher, Simeone e un bărbat adevărat, de recrutat în Premier League. Această invitație la import de sulf spune că și stoperii se împart în două, după credința în infracțiune: necesitate sau identitate.
Van Dijk se poate amuza. Carragher și tortura în anchetă au trecut. Ce a rămas e scos, periodic, din peșteră, de Simeone. Uneori, cu rezultatul dorit pe tabelă. Niciodată pentru a naște o echipă mare. S-ar putea crede că Il Calcio (de la Interul lui Herrera, la Materazzi contra Zidane) e excepția. Este, dar numai pentru cine știe atât fotbal cât știe Italia. În rest, peșteră și Simeone.
TRU (Londra)
{{text}}