Portarul care apăra vieți

Vreme de doi ani, Alberto Martorell, goalkeeperul celor de la Espanyol Barcelona, a salvat suflete, în timpul Războiului Civil. S-a retras la numai 30 de ani, pentru a deveni un medic recunoscut pe plan mondial!

Pe 1 mai 1937, când se suise în autobuzul ce pleca din Barcelona spre Valencia, luptele nu erau atât de intense, deși se simțea, clar, miros de praf de pușcă în aer.

Espanyol evolua cu titlul pe masă în "finala" Ligii Mediteraneene, turneul echipelor catalane, valenciene și murciene ce se disputa din 31 ianuarie, în zona controlată de guvernul republican. Spania se afla în plin Război Civil, o nenorocire ce avea să aducă, vreme de doi ani, opt luni și 15 zile, peste 400.000 de decese. Însă, cu toate acestea, lumea se mai putea gândi la fotbal.

Cu o săptămână înainte, Espanyol pierduse, contra Barcelonei, cu 2-0, așa că în ultima etapă ajunsese cu 19 puncte, unul mai mult ca "dușmanii" ei din Catalunya. Avea să piardă, 4-2, pe "Mestalla", Barça trecea de Nastic, pe "Les Corts", cu 5-1 și, gata, titlul era jucat!

Când trupa s-a întors din Valencia, pe 7 mai, Barcelona arăta ca un oraș aflat în plină conflagrație. Flăcări și fum, baricade ridicate la tot pasul și morți, mulți morți!

Portarul a plecat acasă la un penalty!!!

El, Alberto Martorell, apăruse în 1916, la Madrid, dar mama, născută și crescută în Catalunya, nu putea sta departe, așa că se mutaseră la mal de mare. Vicente, unul dintre frați, îl trăsese spre sport, spre fotbal. Fernando, celălalt hermano, îl îndemnase spre medicină. Așa crescuse.

La liceu, apoi, pe "Diagonal", Alberto arătase că le are cu mingea. Atacant. Mersese la prima sa echipă, Peña Montserrat, unde marca zi de zi. La un moment dat, în timpul unui meci, arbitrul a fluierat o lovitură de la 11 metri! Portarul a fost atât de supărat încât a plecat acasă, direct!

Atunci, Martorell trecuse între buturi. De unde să știe că începea, practic, parcursul său de 123 de meciuri în Primera Division, cu patru partide și la echipa națională?

Ajunsese, în 1933, la Espanyol. L-au văzut că e bun, i-au zis că-i dau bani să-și cumpere o mașină. I-au plătit prima rată, apoi, din cauza greutăților financiare, a trebuit să continue, cu bani... el! Când Războiul a lovit, "Fordul" i-a fost dezmembrat, piesă cu piesă, de un prieten. L-a "predat" pe 18 iulie 1936, l-a recuperat în 1940.

De la halatul alb, direct la antrenamente

În acel început de mai, 1937, părea că ceea ce vede nu e Barcelona lui. Ajuta la operații, dar nu era principal. În câteva luni însă, numărul răniților crescuse infinit. Așa că Alberto, portarul lui Espanyol, de numai 22 de ani, se apucase de treabă! Salva vieți la Clinică, la spitalul de pe "Carrer Villarroel" sau chiar la Universitate.

Nu cerea acte, nu dorea să vadă dacă sufletul de pe masă e combatant, dacă e dușman au ba, ce culori ale steagului poartă pe braț sau ce dialect vorbește. Pur și simplu, opera!

În poartă, făcea minuni! Ziarele scriau că era prima dată în istorie când fanii lui Espanyol l-au uitat pe "El Divino", marele Ricardo Zamora. De la halatul alb, direct la antrenamente! Ianuarie 1939, când trupele generalului Yagüe, "Măcelarul din Badajoz", care omorâse oameni în spital, intraseră în Barcelona, îl găsiseră luptând să... apere viața unui rănit de doar 21 de ani. Au vrut să-l aresteze.

Chiar a scris istorie!

Mulți fotbaliști pieriseră executați, mulți președinți de club. Dar lumea medicală a sărit să-l susțină: nu făcuse politică, nu-l interesaseră partidele, doar opera și juca! I-au dat un an de "suspendare din viața sportivă", doar așa, ca să arate că ei sunt la putere.

A pierdut acel Espanyol – Madrid, 3-2, finala Cupei, dar a prins un 1-3 pe "Chamartin", contra Valenciei, tot ultim act. Barcelona și Real au venit cu oferte concrete. Familia sa era una care iubise, dintotdeauna, Espanyol. Cum să trădeze? În plus, avea, acolo, spitalul.

S-a retras la nici 30 de ani. L-au numit director sportiv, pe 20 octombrie 1945. A pus bazele Angiologiei, parte a anatomiei ce studiază vasele sangvine și limfatice. În 1959 a fondat Societatea Spaniolă de Angiologie, era deja o referință mondială în domeniu.

S-a stins în 2011, la 95 de ani. Alături avea o fotografie cu el și cu Ricardo Zamora, uriașul alături de care crescuse.