Ziua în care Boloni și-a prezentat scuzele

După 39 de ani, cel mai bun interviu al său despre meciul cu Italia. 

Așteptând de mult, cu nerăbdare, să citesc memoriile lui Boloni, neîndrăznind să mă amestec în inspirația sa, cred totuși că din această carte nu ar trebui să lipsească interviul său cu Dan Udrea apărut acum o săptămână, în Gazeta nr. 90 din anul 99. 

E un interviu de zile mari, la 39 de ani distanță de zilele acelei victorii asupra Italiei, acel 1-0 obținut printr-un șut năprasnic al unui Boloni după o pasă de neuitat a lui Ilie Balaci.

Atunci când nu puteam citi un asemenea interviu

Azi, cu excepția celor rămași în viață, nimeni nu-și poate da seama ce a însemnat atunci această victorie adevărată, nu o înfrângere glorioasă cu care ne obișnuiserăm de la Guadalajara încoace. Firește, nu puteam să citim un asemenea interviu - atât de personal ca acesta - de azi o săptămână, în aprilie 1983.

Ca să fiu concis, să zicem că nu era o vreme pentru interviuri prea personale. Exista o singură persoană de slăvit și în fotbal, ca și la televizor. Se știa și cred că se mai știe care. Am evitat-o în cronica mea din Informația (vai, nu o mai am...!) și nu mă laud cu asta.

Lauda de sine sună a bine

Am oroare - da, oroare! - de lăudăroșenie, de aceea mă feresc de interviuri, dar Boloni este exemplar în domeniu. Momentul cel mare din discuția sa cu Dan Udrea cred că este scuza lui ironică în clipa când simte că încalcă clasicul proverb întru totul discutabil „Lauda de sine nu sună prea bine".

Ba sună, și încă bine!, când știi să fii autoironic și să-ți fentezi orgoliul: „Trebuie să mărturisesc ceva, am avut câteva faze, vreo 2-3, în care, scuzați-mă, am fost de mare clasă!". Acest „scuzați-mă" mi se pare de cea mai înaltă clasă ironică.

Controlul sentimentelor

Omul își fentează orgoliul de care e conștient: „Am revăzut meciul de vreo 3 ori. N-am făcut-o pentru a mă mângâia, nici pentru a-mi satisface orgoliul, ci pentru a-mi controla sentimentele fiindcă am scris în cartea mea pe larg câteva capitole despre acel meci și-am vrut să fiu cât mai exact" (repet: le aștept cu nerăbdare). 

„Plus că-mi face o deosebită plăcere să aud comentariul lui Cristian Țopescu, Dumnezeu să-l ierte!".

În vremea cozilor la benzină

E un Boloni de o tandrețe rar cunoscută, în care găsește loc la a ne deschide ochii la cât de extrem de inteligent a jucat Cămătaru lângă un Ilie Balaci „foarte bun în acest meci", „în plus, l-am avut pe Klein... Ce fotbalist a fost Mișa!".

Nu l-am mai prins pe Loți la acest nivel de emoție. Ba nu, nu pot trece peste amintirea acelei cozi la benzină în noaptea de după meci, când oamenii nu l-au lăsat să aștepte și mașina i-a fost mișcată peste rând. M-a ciuruit cu această amintire.

Farmecul copilăresc al lui Loți

Și mai am una: în 1996, la 10 ani după victoria de la Sevilla, pe un Ghencea plin, într-un amical festiv, nu mai știu cu cine, Boloni a marcat și a egalat, trecând, de bucurie, la un mers în patru labe, gest de un farmec copilăresc, perfect neserios, absolut neprotocolar, de-o gingășie și o aiureală adorabile, gest de om mare care mai știe ce e o joacă pe pământ și cum să te mai bucuri de ea în lumea asta de amnezici.