Rușine!

În timp ce handbalul nostru expirat își alegea noul președinte, niște campioni mondiali erau ținuți la ușă. Bun venit în normalitatea zilelor noastre!

Tablou cu natură vie. Recepție de hotel, o masă rotundă pe care stau câteva cești de cafea și una bucată suc de fructe. În jurul mesei, patru bărbați trecuți și de prima tinerețe, și de a doua. Comesenii te săgetează cu priviri întunecate. Oamenii aceștia care își poartă anii cu un soi de mândrie rebelă au în ei o kilotonă de demnitate rănită.

Cu plus, cu minus

De la stânga la dreapta, personajele din jurul mesei sunt Cornel Oțelea, Valentin Samungi, Cristian Gațu și Radu Voina. Al cincilea, Gheorghe Tadici, infiltrat între Oțelea și Samungi, are în comun cu ceilalți doar domeniul de activitate: handbalul.

Să revenim la Cei Patru Nedoriți. Contabilitate scurtă. 6 titluri mondiale și 3 Cupe ale Campionilor Europeni. Plus medalii de argint și de bronz la Jocuri Olimpice, plus finale de Cupa Campionilor. Plus, plus, plus. Astăzi ne dă cu minus, cu minus, cu minus.

Știrea e simplă. Cei 4 nu au fost acceptați în sala unde se desfășoară votul pentru alegerea unui nou președinte al Federației Române de Handbal. C-așa-i în handbal, nu doar în tenis. Așa este în lumea noastră îngustă. La minte și la inimă.

Pentru corectitudinea alegerilor

Pentru a o rupe definitiv cu trecutul acela îmbâcsit de atâtea medalii și a face loc unui viitor strălucitor în irelevanța lui, organismul condus încă de Alexandru Dedu la ora scrutinului a prevăzut în statut că agitatori ca Oțelea, Gațu, Voina și Samungi nu au ce căuta în sală. Nici măcar ca invitați fără drept de vot.

Inițial li se propusese să recite o poezie, care să fie validată de Dedu. „Statutul a fost modificat astfel încât nici Cristian Gațu, președintele onorific al FRH, să nu poată intra în sală", tună Radu Voina. „Pentru corectitudinea alegerilor nu avem voie să participăm, așa ni s-a transmis", mai adaugă campionul mondial din 1974.

Un grup de pragmatici

Să scriem atunci pe limba lor. De pragmatici. Un grup de pragmatici a ținut prizonier handbalul timp de 8 ani, până ce la băieți România a reușit să fie învinsă de Kosovo. Până ce nestemata Ligă a Florilor a ajuns un spațiu în care jucătoarele române nu mai au loc de mercenarele străine plătite cu bani grei de primării.

Până ce personajele-cheie ale ambelor campionate, feminin și masculin, au ajuns să fie arbitrii. Și, ce să vezi?, un fost arbitru tocmai a câștigat alegerile, înlăturându-l pe cel care îi interzisese pe cei 4 Cavaleri ai Apocalipsei! La handbalul în birouri încă suntem deținătorii titlului suprem.

Ar mai putea fi de folos!

Trăind pe aici de niște ani, ne-am obișnuit cu disprețul față de „foști”. Care devin așa, „foști”, pentru că nu mai au loc de „actuali”. Cui să îi spui că depozitarii fabulosului tezaur al trecutului ar mai putea fi de folos?

Au beteșuguri fizice din timpul acela preistoric când eram stăpânii acestui sport. Dar mintea lor lucrează ca atunci când Gațu întorcea cu fundul în sus o apărare germană doar cu o fentă de pasă. Astăzi însă nu e nevoie de înțelepciune, ci de simț de orientare.

Plecăm după fenta cu demisia în alb?

Noul președinte promite însănătoșirea handbalului românesc. Ca să fie crezut, Constantin Din a anunțat că are semnată deja o demisie în alb. Întrebat de Vali Moraru la DigiSport Special dacă o va activa după anul de grație pe care și l-a acordat, în cazul unor rezultate negative, proaspătul șef al handbalului a dat-o din colț în colț, trimițând decizia spre forurile federale.

Mi se pare că stimatul C. Din confundă demisia cu revocarea. Nu, domnule președinte, demisia este un act personal și unilateral. Nu trebuie să vă dea voie Consiliul de Administrație să renunțați la funcție. Dar dumneavoastră știți acest lucru, v-a călit arbitrajul.

La vremuri noi, ai noștri!

Aștept fără mari speranțe să văd o reparație morală a noii conduceri federale față de Cornel Oțelea, Cristian Gațu, Radu Voina și Valentin Samungi. Bineînțeles că la ordinea zilei sunt probleme mai importante. Transferul de putere, bunăoară. La vremuri noi, oamenii noștri.

Nu că ar conta, dar pe unii dintre noi, nu prea mulți, ne va urmări mult timp imaginea cu ei ținuți la ușă ca niște rude nefolositoare de la țară. Tabloul ar trebui să poarte și un nume. Oscilez între „Ingratitudine” și „Rușine!”