98 de ani de la prima medalie olimpică din istoria României. În condiţiile unui dezinteres guvernamental, plecarea sportivilor români, în primăvara lui 1924, spre Paris, s-a efectuat după nenumărate amânări şi intervenţii, precum şi cu contribuţia bănească a cluburilor şi a participanţilor înșiși.
- Echipa naţională de rugby a României a cucerit medalia de bronz la ediţia JO din 1924 de la Paris.
Asta determinat ziarul „Sportul” din 4 mai 1924 să titreze „Recordul mondial al dezinteresării”, scriind că „[..] se află din ziarele sportive şi numai în cazul că le citeşte, o echipă reprezentând naţiunea pleacă să o reprezinte la Olimpiadă”. Au ajuns , aşadar, în veselul Paris, 51 de sportivi, care aveau să fie prezenţi pe arenele de rugby, tir, tenis şi fotbal.
În programul olimpic a figurat şi rugby-ul pentru ultima oară la ediţia pariziană sub sigla olimpică. Un turneu care a stat mult timp sub semnul incertitudinii din lipsă de concurenţi, participarea română fiind, însă, hotărâtoare, în condiţiile în care britanicii au refuzat prezenţa la competiţie.
Povesteşte arhitectul Soare Sterian, unul dintre componenţii echipei: „Eram o mână de elevi şi studenţi pripăşiţi prin cele câteva cluburi bucureştene de rugby, îndrăgostiţi de acest joc şi, deci, gata de sacrificii. Cheltuielile de deplasare, ca şi costul echipamentului, le-am suportat în cea mai mare parte noi înşine.
Călătoria de 4 zile înspre capitala Franţei am făcut-o pe băncile tari ale clasei a III-a, iar începând din Italia, în picioare, pe culoar, într-un tren ticsit de emigranţi[…]”.
Fragmente de istorie. 98 de ani de la prima medalie olimpică din istoria României
Primul Război Mondial se încheiase. Nu fără a face victime şi în rândul rugbiștilor, gata la datorie ca întotdeauna, lista cu chenar negru a celor căzuţi în Războiul pentru întregirea neamului cuprinzând 7 nume de eroi. Şapte eroi ai neamului care, prin dispariţia lor au rărit rândurile, şi aşa subţiri, ale practicanţilor rugby-ului.
Turneul olimpic de la Paris a evidenţiat apariţia primei generaţii de rugbyşti cu adevărat valoroşi, care păstrând proporțiile şi ţinând seama de datele concrete, se ridicase pentru prima dată, indiferent de scor, la nivelul marilor adversari.
Se iviseră nume noi ca Mircea Sfetescu şi Nicolae Mărăscu (centri), Tudor Florian, fundaş celebru la vremea lui, declarat cel mai bun placheur al turneului olimpic, Ion Gărteşteanu, mijlocaşul la grămadă, Paul Vidascu-aripă, Eugen (Gogu) Sfetescu, marele antrenor de mai târziu şi titular al naţionalei până în 1937, Sorin Mihăilescu, Tudor Marian, Silviu Nemes, Soare Sterian, Paul Nedelcovici şi Mişu Vardala.
A fost prima formaţie de rugbyşti români în sensul cât de cât modern al cuvântului. Dar mai ales ca devotaţi şi generoşi slujitori ai sportului acelor zile.
Reprezentativa României a pierdut ambele jocuri, cu Franţa 3-61 şi SUA. 0-37, dar Dumitru Armăşel, Gheorghe Bentia, Teodor Florian, Ion Gârteşteanu, Teodor Marian, Nicolae Marascu, Sorin Mihăilescu, Paul Nedelcovici, Iosif Nemes, Gheorghe Sfetescu, Mircea Sfetescu, Soare Sterian, Anastasie Tanasescu, Mihai Vardala, Paul Vidascu, Dumitru Volvoreanu (titulari), Nicolae Anastasiade, Petre Ghiţulescu, Octav Luchide, Mircea Stroescu(rezerve) au intrat în istoria sportului românesc şi prin faptul că au adus României prima medalie la Jocurile Olimpice.
Articol apărut în volumul „România Olimpică 1914-2004”, sub semnătura profesorului Mihai Cojocaru.
{{text}}