Tudorel Stoica (67 de ani) spune că trăiește doar din pensie și că și-a dat demisia din Armată imediat după Revoluția din 1989, după o serie de umilințe la care a fost supus. El vorbește la superlativ despre fiul cel mare al lui Nicolae Ceaușescu, își reamintește momentele din seara de 7 mai 1986 și consideră că Ienei este cel mai mare antrenor român din toate timpurile.
- Emisiunea „Prietenii lui Ovidiu” este difuzată în fiecare miercuri, de la ora 20:00. Poate fi urmărită pe pe site-ul www.GSP.ro, pe pagina de Facebook a Gazetei (link AICI), pe contul de YouTube al Gazetei (abonează-te aici), în format podcast pe principalele platforme de distribuție a podcasturilor: Apple Podcast și Spotify.
- Tudorel, ai fost un mare fotbalist, cu 12 trofee interne, plus Cupa Campionilor Europeni și Supercupa Europei!
- Nu știu dacă am fost un mare fotbalist, dar am realizat o performanță cu o echipă românească și asta e cel mai important.
- Ești retras, nu prea mai apari, de ce? Cu ce te ocupi?
- Sunt pensionar și mă bucur de pensia pe care o am după 15 ani de armată. 1.500 de lei! Nu prea sunt o persoană care să iasă în față. Lupii tineri sunt la putere.
- Te-ai născut la Brăila și ai început să joci fotbal la Galați.
- Tatăl meu a fost și el fotbalist. Fundaș central, mai rău ca mine. Eu am fost mijlocaș și n-am fost rău. A jucat la Ancora Galați, apoi s-a transferat la Progresul Brăila, fix în perioada în care m-am născut eu. După un an de zile noi ne-am întors la Galați. Am terminat liceul la Galați și am și intrat la facultate la Chimie Alimentară.
- La 67 de ani arăți foarte bine, fotbal mai joci?
- Fac sport zilnic. Fotbal mai rar. Anul ăsta am încercat o singură dată să joc fotbal și mi s-a părut că n-am jucat în viața mea.
- Serios vorbești?!
- E foarte greu dacă un an de zile n-am mai dat cu piciorul în minge. N-am crezut că mi se poate întâmpla așa ceva, vai de capul meu!, nu puteam să lovesc. Din punctul meu de vedere, orice sport e greu, dar fotbalul e cel mai greu de pe pământ. Aici se practică cu membrele inferioare. La volei sau la handbal e cu mâna și tot o mai scapi, dar cu piciorul să o potolești și să faci driblinguri... Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat talentul ăsta!
- Revenind la cariera ta. În 1974 erai la Galați, intraseși la facultate, dar te-ai dus în armată.
- La tancuri, la UM1314. Am făcut trei luni, am condus tancul, am tras cu el, am fost în aplicații. Dimineața ne aducea mâncarea în gamele de tablă, le spălam la fântână și tot acolo venea și felul doi. Făceam trageri de noapte, trei zile nu ne-am schimbat de uniforme. Eram pe jos ca sardelele, tot plutonul. După trei luni, n-am mai rezistat. Atunci au intervenit cei de la Steaua.
- Nu mai suportai în ce sens?
- Nu mai puteam! Am vrut să scap neapărat de cele șase luni de armată și așa am ajuns la Steaua. Am plecat în hainele militare la pregătire la Casa Armatei din Brașov, iar acolo mi-au dat un fâș. Nu mai puteam să merg în hainele militare: dacă n-aveam bilet de voie, mă lua garda și mă băga... Nea Titi Teașcă era antrenor.
- Ați reușit o performanță extraordinară în 1986.
- Noi n-am avut parte de un meci de retragere. Nu neapărat al meu, al tuturor jucătorilor. La armată probabil că pe vremea noastră, cu ajutorul domnului Valentin, a existat o coeziune și o înțelegere. Acum e mai greu. Pentru că la armată se respectă ordinele, dar nu știi cine le dă...
{{text}}