A trecut prin Punctul Nemo, cel mai îndepărtat de orice punct de uscat. S-a lovit puternic la coaste lângă Australia, unde a stat până s-au refăcut. Și el, și barca. Însă a pornit la drum și, la 67 ani, Marius Albu a ajuns primul român care face singur înconjurul lumii într-o barcă cu pânze.
La 67 de ani, Marius Albu vorbește blând de la capătul celălalt al continentului. După 2 zile de odihnă și de uscat, își descrie, aproape timid, performanța prea puțin discutată la nivel național. Bărbatul născut la Onești cu cărțile lui Jules Verne și „Toate pânzele sus” de Radu Tudoran tocmai a devenit, săptămâna trecută, pe 5 mai, primul român care să încheie turul lumii singur într-un velier.
El a pornit, pe 17 octombrie 2019, din La Linea, ultima localitate spaniolă înainte de Gibraltar, a trecut Capul Bunei Speranțe, a înfruntat valuri uriașe pe Oceanul Indian și a trecut de Australia. Din cauza mai multor probleme, a fost nevoit să întrerupă călătoria - pe care o voia fără pauză - în Noua Zeelandă și apoi să rămână, pe parcursul pandemiei, în Australia, la familie. La sfârșitul anului trecut, el a reluat călătoria și, după ce a trecut de periculosul Cap Horn, a traversat Atlanticul și a revenit în Europa chiar săptămâna trecută.
Navigatorii români sunt de acord că „Este prima circumnavigație solitară realizată de un român”, după cum a notat Libertatea, care anunțase sosirea lui Albu în La Linea.
- Domnule Albu, pentru turul Globului singur ați avut nevoie de experiența altor trei însoțit. Care a fost primul?
Se întâmpla undeva în 1995. A fost o circumnavigație pe care am făcut-o pe la tropice, unde sunt vânturi mai ușoare. Cea de acum a fost mult mai dificilă. Am încheiat-o în 1997.
- Și-atunci a durat ceva. De ce?
- M-am oprit pentru un an în Caraibe, în Saint-Martin, unde am lucrat ca strungar. Nu prea aveau oameni care să repare mașini, care să repare bărci, așa că am muncit acolo.
- Inclusiv la a dumneavoastră. Înțeleg că acolo v-a fost aruncată barca pe mal de un uragan.
- Da, au fost două uragane. Primul dintre ele era de grad III. (n.r. - Pe scara Saffir-Simpson, un uragan de categoria III este cel în urma căruia pot apărea daune devastatoare, ultima categorie în spatele celor catastrofale - IV și V).
Ca să înțelegi, Saint Martin este o insulă cu o lagună foarte mare, unde o mulțime de ambarcațiuni, circa 2.400, s-au adăpostit acolo. Ei, din 2400, doar vreo 25 au rămas în ancoră. Atunci mi-a dat seama, cu adevărat, ce a însemnat un uragan, pe care îl credeam doar o furtună puțin mai mare. Laguna e ca un lac. Din fericire, nu apucă să se formeze valuri. Dar e de-ajuns vântul să rupă funii de la ancoră și să te arunce pe mail.
A refăcut traseul „Speranței”
- V-ați întors în 1997.
- Da, atunci am terminat prima circumnavigație. Și am plecat la loc în Saint Martin. Însă n-a mai mers atât de bine treaba, insula era afectată de uragan. Și așa că am plecat mai departe, în Australia, unde erau copiii mei. De-acolo am revenit, în 2004, în România.
- Al doilea tur al Globului.
- Exact. Ei, și din 2004 am zis să mai vedem și verde, nu doar albastru. Am început să escaladez munți. Am făcut niște vârfuri în premieră din America de Sud. Am vrut să ajung și pe Everest, însă era fix atunci când existau acele probleme cu Nepalul și nu s-a mai putut. Mi-au trimis banii înapoi. Așa că am revenit la apă. Și a treia a fost refacerea traseului corabiei Speranța din „Toate pânzele sus”. Am făcut-o. Pe același traseu, cu trecut pe la Marea Roșie.
- Nu era o zonă periculoasă?
- O cunoșteam deja din prima circumnavigație. Știam pe unde să merg, pe unde să opresc, țineam Egiptul foarte aproape. Da, zona e foarte expusă. Acum, în noua aventură, cea pe care am făcut-o singur, n-am luat-o pe acolo. Am făcut alt traseu.
Ce sunt „roaring forties”
- Când ați plecat? Și știu că ați vrut să faceți turul fără oprire.
- Pe 17 octombrie 2019. Da, am vrut, dar am plecat la drum cu mai multe probleme. Nu am reușit să pun un nou strat de antislip (n.r. - Vopsea antiderapantă pentru punte), existau și alte minusuri la barcă. Ei, și când am trecut de Australia, eram spre Noua Zeelandă, am alunecat pe punte și am căzut pe coaste. Am avut o coastă fisurată. Vă dați seama, mă durea când tușeam, darămite să fac altele. M-am oprit în Noua Zeelandă pentru reparații, apoi am venit la băieții mei, în Australia, unde am stat pe timpul pandemiei. De-acolo am revenit pe apă la final de 2021. Așa că am făcut și 1.000 de mile în plus la călătorie.
- Citisem, în jurnalul de bord, că ați prins și niște furtuni mari până în Noua Zeelandă.
- Exact, am trecut prin partea inferioară a Oceanului Indian, numită Roaring Forties, o zonă unde vânturile sunt puternice și afectează nava cu vele. Erau două furtuni pe săptămână.
- E cea mai periculoasă zonă din călătorie?
- Ar trebui să fie Oceanul Pacific. Dar aici, în Indian, am avut cel mai înalt valt. A fost unul pe care nu-l pot estima corect, pur și simplu rămăsesem blocat. Poate 12-14 metri să fi avut. Mă uitam la ocean de sus, zici că eram într-un balcon, nu-mi venea să cred.
- A fost cel mai mare?
- Da. Din fericire, mă bucur că nu am prins ceea ce au prins alți navigatori. Valuri de 120feet, asta înseamnă 36 metri.
„Am trecut prin Punctul Nemo”
- Pacificul de ce e cel mai periculos?
- Valurile merg „cerc” în jurul Globului într-o anumită zonă din sud, nu se lovesc de niciun continent. În general, sunt valuri de 3 metri. Asta dacă nu bate și vântul. Dacă bate vântul, cresc de la 10 metri în sus.
- Și cum a fost pentru dumneavoastră în Pacific?
- A contat foarte mult când am trecut de capul Horn. Capul Horn e, pentru navigatori, ceea ce e Everestul pentru alpiniști. Și asta fiindcă am trecut la 400 de mile de Antarctica. E foarte periculos, de multe ori sunt ghețari. Eu am avut șansă.
- De ce spuneți asta?
- Am prins un sezon în care vânturile au împins ghețarii spre Antarctica, așa că nu am întâlnit niciunul. Sigur, am fost foarte bine pregătit din punctul ăsta de vedere, am consultat hărți pe care se vedeau ghețarii. Sigur, asta nu înseamnă că nu existau și valuri acolo. Știți cum e, când vedeam valul de 10 metri te gândești doar dacă te ajută Dumnezeu sau nu.
- În Pacific mă gândesc că e periculos și fiindcă sunteți departe de orice punct de uscat.
- Da, chiar am trecut prin Punctul Nemo. E locul de pe Glob cel mai îndepărtat de orice punct de uscat. Sunt 1.800 de mile de orice țărm. Să înțeleagă cititorii, vreo 2.000 și ceva de kilometri.
- Chiar, pe parcurs mai vedeți și alte nave, ambarcațiuni?
- Foarte rar. Mai ales pe unde am mers eu, prin zona Pacificului, foarte rar. În general e o zonă pustie, folosită să mai cadă câte un satelit. Era atât de înnorat că n-am văzut nici măcar Stația Spațială Internațională. Doar pe la Capul Horn am mai văzut niște ambarcațiuni. În rest, mai ai câte un impuls când mai sar din apă pești zburători, când mai vezi câte o scândură. Simți că nu mai ești singur, se mai animă lumea în jurul tău.
- Ce ați avut ca provizii?
- Suficiente. Am luat din Spania, la plecare, în 2019, o mulțime. Eram pregătit pentru 300 de zile. Eu am făcut 108 până în Noua Zeelandă și apoi încă 100 fix din Australia până încoace. Mai am și acum din conservele de la plecare. Sigur, am folosit din mâncarea perisabilă la început, apoi mi-am gătit din conserve. Trebuie să știi niște lucruri. De exemplu, am plecat și cu ouă. Trebuie să le verifici, trebuie să desfaci oul, apoi să îl gătești. Nu le fierb direct. Și e doar un exemplu.
Vrea odihnă
- Care e momentul dumneavoastră preferat din toată excursia?
- Sunt sincer. Ai două momente preferate. Când pregătești expediția și când o termini. Așa e și pe munte. În rest e chin.
- Veniți în România cu barca?
- Nu. Singurul lucru pe care vreau să îl fac acum este să mă odihnesc.
N-am avut niciodată rău de mare. Frică avem cu toții, doar să o stăpânim.
- Marius Albu, navigator
{{text}}