Noua emblemă a lui Dinamo pare o chestiune mai importantă chiar decât menținerea în prima ligă.
Trebuie schimbată neapărat sigla cu cele două capete de câini roșii! Asta e acum prioritatea, 14 mai, știți despre ce e vorba, se împlinesc 74 de ani de la înființarea clubului și respectabila vârstă trebuie întâmpinată corespunzător atât din punct de vedere vestimentar, cât și din perspectivă heraldică. Competițional și economic (capitole strâns legate unul de celălalt, practic inseparabile), lucrurile nu stau grozav, dar nu acestea par să fie aspectele cele mai importante.
Efigia
Modificarea blazonului nu izvorăște neapărat din nevoia imperioasă de primenire, deși câinii aceia sunt acolo de peste două decenii. În spatele mărețului demers de redesenare a identității stau rațiuni legate de niște înțelegeri scrise, iar și mai în spatele lucrurilor se zărește, ca de obicei când e vorba de niște acte mai de demult, efigia rafinatului domn Nicolae Badea. În păienjenișul de înțelegeri dintre acesta și marea sa dragoste de-o viață, sigla cu câinii nu mai poate fi folosită cu scop comercial. Cum o siglă alte scopuri nu prea are, e limpede că trebuie modificată.
Amintiri din vremea cincinalelor
Au apărut propunerile și prin votul fanilor s-au selectat deja desenele intrate în finală. Favorită pare o reprezentare care îngemănează emblema din anii șaptezeci-optzeci cu acel D mare de mână, de esență sovietică (dat totuși jos de pe stemă în 1974), din deceniile în care socialismul biruia la orașe și sate, iar clasa muncitoare, strâns unită cu tineretul studios și cu țărănimea cooperatoare, înfăptuia cu voioșie planurile cincinale, de cele mai multe ori îndeplinindu-le chiar în patru ani și jumătate.
Vintage, dar ce fel de vintage?
În anii pe care-i străbatem, asemenea conexiuni cu trecutul, adaptate la prezent, se numesc pretențios „reinterpretări”. Așadar, anul 2022 reinterpretează anii lui Gheorghiu-Dej, combinându-i cu cei ai lui Ceaușescu. Străbate o perioadă începută cu naționalizarea, cu Bumbești-Livezeni, continuată cu colectivizarea, atingând apogeul în anii frigului din case, ai cartelei la alimente și ai ascultării Europei Libere sub plapumă, să n-audă vecinii. E un fel de retro, de vintage cu orice preț. Cumva seamănă cu obiceiul tinerilor de a purta tricouri cu Che Guevara, mizând pe conținutul rebel al mesajului vestimentar, dar ignorând amănuntul că acțiunile de gherilă ale latino-revoluționarului urmăreau scopuri nu neapărat de stânga, ci de-a dreptul comuniste.
Rodul imaginației Internelor
Sigur că anii despre care vorbeam mai înainte nu sunt doar ai lui Gheorghiu-Dej și ai lui Ceaușescu, ci și ai fraților Nunweiller, ai lui Cornel Dinu, Dumitrache, Dudu, Lucescu, venind încoace până spre Andone, Răducioiu, Sabău, Lupu, Lupescu. Adică ai marilor succese dinamoviste, infinit superioare celor din perioada contemporană, ilustrată prin boturile de câini roșii. Însă pe vremea sus-amintiților fotbaliști, sigla clubului nu era rodul zburdalnicei imaginații a fanilor, ci venea de-a gata, gândită de graficienii de la Interne, cu mai multe sau mai puține stele pe umăr.
Ecluze și dosare de insolvență
Și mai e o discuție. Cei sus-amintiți, marii fotbaliști din istoria lui Dinamo, așteptau anual data de 14 mai de regulă socotind dacă sunt deja campioni matematic, nu cu cine vor juca barajul de evitare a retrogradării. Chiar așa, nu s-a gândit nimeni să propună un desen cu un baraj, că avem destule? Bicaz, Vidraru, Porțile de Fier, oricare. Cu ecluze, lac de acumulare, tot dichisul. Ar fi fost ilustrarea perfectă a epocii actuale. Iar pentru ca mesajul să fie și mai cuprinzător, se puteau stiliza și copertele unui dosar de insolvență…
{{text}}