Bancu și Săpunaru, nebunia banderolei

Odată cu salcâmii au înnebunit și căpitanii din Liga 1.

Luni, Cristi Săpunaru a fost la un pas să-i rupă genunchiul lui Bauza, după care a sărit să-l bată pe Paramatti pentru că fundașul italian i-a arătat ostentativ sigla Craiovei lui Rareș Ilie.

Aseară, Nicușor Bancu s-a repezit ca un berbec cu capul în pieptul lui Ashkovski, dându-i apoi lovitura de grație cu o minge aruncată intenționat în ceafă.

„Ce a făcut Bancu e agresiune, nu se compară cu Săpunaru”, mi-a spus un prieten rapidist. Poate că are dreptate, deși mai degrabă e o chestiune de gusturi și de stiluri de luptă. În unele sporturi se folosesc doar pumnii, în altele poți da și cu capul. Când procedeele respective sunt deversate în fotbal ele devin toate acte intolerabile de violență.

Iar când sunt folosite de căpitanii unor echipe vorbim deja despre lipsă de responsabilitate și chiar de inconștiență. Oricât de lipsit de oxigen este creierul unui jucător în finalul unui meci epuizant, nu există scuze pentru un pumn, un cap în piept sau o minge trântită prostește în capul adversarului. Banderola de căpitan îți dă dreptul să vorbești primul în vestiar, să discuți cu arbitrul, dar în niciun caz nu e un permis fosforescent pentru acte de golănie.

Dacă se întâmplă, clubul care te plătește are obligația să-și protejeze imaginea. Indiferent de cum se cheamă sponsorii, fie că sunt șaormerii de cartier sau companii globale de asigurare, responsabilitatea e aceeași. Într-o lume civilizată, nimeni nu plătește să-și asocieze logoul cu o instituție de fotbal unde smardoiala e la ea acasă.

Iar aici Craiova dă dovadă de inteligență. Imediat după meciul cu Sepsi, finanțatorul Mihai Rotaru a anunțat clar că Nicușor Bancu „va plăti pentru gestul incalificabil”. Indiferent dacă fundașul stânga va lăsa la casierie un euro, 1.000 sau chiar banderola, semnalul public e corect. „Noi nu tolerăm golănia”.

În schimb, în Giulești e liniște ca într-o mahala unde cutițarii și-au făcut treaba pe întuneric și apoi toată lumea s-a dus liniștită la culcare. După repetatele gesturi violente ale lui Săpunaru din acest sezon, nimeni din club nu a avut o reacție publică, nimeni nu a ieșit să prezinte scuze cuiva pentru ieșirile necontrolate ale purtătorului de banderolă.

Pare că finanțatorul și conducătorii tremură de frică la gândul că Săpunaru și-ar putea muta atenția spre ei și va veni să le pună birourile în cap. În același timp, însă, tot ei caută febrili noi parteneriate de imagine prin care să echilibreze balanța contabilă fragilă a clubului.

Domnilor Angelescu, Niculae și chiar Șucu. Oricât de mare e tentația să asociați imaginea lui Săpunaru cu cea a unui luptător neînfricat pentru binele clubului, nu veți putea scăpa de impresia de răfuială de cartier pe care o degajă fiecare pumn ridicat de căpitan. În fotbalul la care sunt convins că vă uitați și tânjiți, nivelul de determinare se oprește în dreptul șoldurilor și se măsoară în kilometri alergați, în mingi salvate imposibil din aut, în tacklinguri cu crampoanele pe minge, nu pe genunchi, în contre dure dar neprovocate pentru a face rău adversarului.

Dacă îndârjirea urcă și ajunge în pumni, înseamnă că v-ați greșit vocația și ați nimerit în sportul nepotrivit. Luptele în cușcă au și ele nevoie de sponsori și conducători, iar Săpunaru ar putea să facă o carieră frumoasă.

Doar că acolo nu au voie copiii pe care vă agitați să-i aduceți în tribune să vadă un căpitan luptător. Asta dacă nu cumva căpitanul a luat prostește un nou cartonaș roșu și copiii nu prea au ce să vadă vreo două, trei meciuri.