Echipa lui Rotaru a pierdut (aproape) totul în doar patru zile, nerezistând atmosferei mult prea entuziaste pe care ea însăși o țesuse în jurul finalului de sezon
Meciurile Universității sunt fabuloase înainte de a începe, uneori plăcute, alteori urâțele în timpul desfășurării lor și, de cele mai multe ori, urâte, de-a dreptul hâde, după fluierul final. Așa a fost și cu FCSB, 0-1, când exista totuși portița Sepsi, prin care se putea ajunge în finala Cupei.
De la "totul" la aproape nimic
Așa a fost până la urmă și cu Sepsi, tot 0-1, când a sărit supapa frustrărilor unei echipe care la fiecare început de sezon își propune totul, dar absolut totul, titlu, Cupă, event, dar care în aproape un deceniu de la "reinventare", a izbutit să aducă acasă doar două Cupe, și acelea în finale cu două adversare, Hermannstadt și Astra, care în momentul disputării acestora cochetau într-un fel sau altul cu divizia secundă.
Înainte
Roțile moralului încep să se umfle din vreme. Bilete vândute, abonamente, lovituri de începere date de foste glorii, eșarfe, tricouri vândute, record de spectatori. Clubul are un marketing impecabil.
Cântece, o iubire alb-albastră, muicăăăă. Părul măciucă, pielea găină plus alte senzații de competența echipelor medicale mixte, dermatologi plus cardiologi. Toată lumea vrea, toată lumea speră, se creează un câmp energetic care ar vrea să reconstituie atmosfera din vremurile Bordeaux-Kaiserslautern, translatat în timp, patru decenii, de la vremurile tălăngii, până în zilele noastre, la iPhone.
În timpul
Echipa ar vrea, ar juca, e ceva între o estetică a fotbalului pe care Oltenia a căutat-o mereu și un tumult care dă roade doar atunci când e ținut sub control. Jocul nu e urât, dar de multe ori e slab.
Îngăduit să fie așa de o tribună care întotdeauna trage nădejdea că se va juca mai bine la faza următoare, în repriza a doua, la meciul următor sau la anul. Senzațiile de bază sunt mereu așteptarea și speranța.
Sepsi Sfântu Gheorghe a învins-o pe CS Universitatea și la returul semifinalei Cupei României, scor 1-0 (2-1 în tur)După
De cele mai multe ori, după fluierul final e vremea nemulțumirilor, a scuzelor și a reproșurilor. Ba că Bancu n-a făcut, ba că a făcut ce nu trebuia să facă, ba că Ivan n-a dres, ba că Rotaru nu bagă destui bani, ba că Reghe îl neglijează pe Nistor.
Aceste acuze țin câteva zile, apoi se rostește iarăși acea expresie, "un nou proiect", deopotrivă miraculoasă și enervantă. De-atâtea proiecte noi, vitrina cu trofee rămâne (aproape) goală. Ce-i drept, se vând câteodată niște jucători, pe bani frumușei, dar doar acesta e scopul?
Cele două căi
Căile de evitare a acestor efuziuni urmate de dezumflarea instantanee ar fi două. Una, foarte greu de realizat, ar fi eliminarea presiunii excesive de dinaintea meciurilor. Însă așa ceva e foarte greu de înfăptuit, nu poți comanda oamenilor câți să vină în tribune, cât de tare să cânte, cum să se manifeste, cât de mult să-și dorească victoria.
A doua cale, legată cumva de prima, ar fi găsirea unor oameni care să poată rezista acestei atmosfere, să fie în stare să joace cu 30 de mii de spectatori în spate, să suporte reproșurile tribunei cu aceeași seninătate cu care-i savurează și ovațiile. Genul acela de oameni se numesc fotbaliști de valoare, în stare nu doar de driblinguri și foarfeci, ci și de a rezista presiunii. Cine nu face față ar fi mai bine să plece!
{{text}}