Nu ne-au vrut oina la Atena, în 1896!

Deși au încercat să prezinte sportul național la două ediții importante de Jocuri Olimpice, românii s-au lovit, de fiecare dată, de refuzul organizatorilor

Suntem în 1896, Atena urmează să găzduiască prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne. Oina, sportul nostru național, s-a săltat copăcel, nu numai în București, ci și la Brăila, Galați ori Câmpulung Muscel.

Regulile regionale se adună într-un regulament unitar, valabil la scara întregului Regat. Societatea Olimpică Română, care există de la 1882, primește invitațiunea ca sportivii săi să vină la Atena. "Revista sportivă", păstorită de marele Alexandru Davila, inserează, printre rânduri, dorința Societății de a trimite la zei acasă două echipe de... oină, pregătite să efectueze câteva meciuri demonstrative, pentru popularizarea jocului cu care începuserăm să ne mândrim.

Organizatorii nu sunt de acord, spun că acest sport nu e cunoscut la nivel european și mondial. "Primim doar discipline cu mare răspândire și care angrenează un număr uriaș de sportivi", sună refuzul.

Imediat, pregătirile echipelor sunt sistate, dar profesorul brăilean Radu S. Corbu continuă să se agite pentru unificarea regulamentelor, după care încep să se desfășoare competițiile interne, atât școlare, cât și cele extrașcolare.

Pe "Romcomit", primul campionat regional

Ideea nu este însă abandonată, cu atât mai mult cu cât disciplina înflorește. Au loc dispute între licee, la București se organizează Cupa "Mihai Viteazul", iar pe terenul "Romcomit" (arenă faimoasă din București, demolată din ordinul regelui Carol al II-lea pentru a face loc Facultății de Drept) are loc primul campionat regional intercluburi.

Jocurile Olimpice de la Paris, din 1924, bat la ușă. Pentru că se știe că aici vor fi acceptate și demonstrații ale sporturilor naționale, câțiva profesori de educație fizică - D. Ionescu, N. Bădescu, T. Georgescu ori Gh. Preoțescu - propun să ne prezentăm lângă Sena cu două echipe, pentru a demonstra frumusețea acestui sport.

Ministerul Învățământului e de acord, se face ședință, se alocă fondurile necesare, iar prin intermediul lui Georges Plagino (primul nostru sportiv participant la o ediție de JO, în acel moment președintele Comitetului Olimpic Român, un apropiat al parizienilor, unde stătuse multă vreme), se obține, de la organizatori, prezentarea... oinei la competiția la care urmează să participe 3.089 sportivi. Iar ne apucăm de pregătiri, iar pornesc la drum iluziile.

Dar... în preajma plecării, o telegramă primită de la Paris anula prezentarea jocului de oină, fără niciun fel de explicație.

"Bătăile inimii sportive de pe atunci erau la oină. Acesta era sportul epopeic al vremii. Mulțimile se adunau în jurul lui - nu numai cele școlare, dar și cele vârstnice pe mirosul de iarbă și lumina tânără a câmpurilor de mai, sub soare nou și cer albastru crud, participând plenar la înfrângeri și la victorii"

Ionel Teodoreanu, "Iarbă"

Noul refuz doare tare, pentru că șase sporturi sunt acceptate cu titlul de disciplină demonstrativă: de la pelota bască la canotaj ori volei. Însă ce deranjează e prezența... baseball-ului, un fel de "frate" al oinei.

Prin 1972, la Munchen, ideea pare a prinde, a treia oară, contur. Dar badmintonul și schiul nautic au mai multe relații...

* Sursa: Nicolae Postolache, "Fascinația Oinei, jocul românilor de pretutindeni"