Falimentul nu mai este o figură de stil, ci o realitate. Ca retrogradarea demult anunțată. Parte colaterală a poveștii, incursiunea francezului Pierret spune multe despre cum lucrăm cu spor la desăvârșirea dezastrului
Balthazar Pierret, francez, 22 de ani, mijlocaș central defensiv, înălțime 1,86 metri, cotă de piață, conform transfermarkt, 300.000 euro. Cu 100.000 de euro mai puțin prin comparație cu colegii de linie mediană de la Dinamo, Torje și Cosmin Matei. Vorbim despre niște cote de piață mai mult decât modeste. Dar Pierret a fost unul dintre jucătorii cei mai buni ai lui Dinamo din acest campionat.
După meciul de baraj de duminică seară contra Universității Cluj, Pierret a intrat și în posesia titlului mondial neoficial de jucător care a retrogradat cu 3 echipe în același sezon. Boulogne (National, adică Liga a 3-a franceză), Boulogne II (Championnat National 3, adică Liga a 5-a!) și Dinamo București.
Care este nivelul celorlalți?
Dincolo de ineditul situației semnalate în articolul colegilor Răzvan Luțac și Liviu Manolache, apare o întrebare. De fapt, mai multe. Cum poate un fotbalist mediocru, provenit din liga a 3-a franceză, să fie unul dintre cei mai reprezentativi și mai constanți dinamoviști, asta în condițiile în care a venit în România la mijloc de sezon? Care este atunci nivelul celorlalți? Al lui Răuță sau al lui Stelu Filip? Sau al lui Torje? Și cum putea Dinamo să se mențină în prima ligă românească cu o colecție de alți retrogradați, gen Grădinaru, Moura, Patriche, Morar, Irobiso?
Locul în care se face școală
Să revenim totuși la Pierret și la întrebarea noastră. Cum a ajuns un fotbalist care n-a sărit peste nivelul eșalonului trei din Hexagon să fie placa turnantă a unei echipe de tradiție din România? Răspunsul este cât se poate de simplu. Balthazar, produs de serie al școlii franceze de fotbal, are la bază deprinderile meseriei dobândite nu după ureche, ci urcând treptele unui sistem coerent.
Spre deosebire de felul în care arată lucrurile la noi, unde școala românească se confundă adeseori cu școala vieții (materii obligatorii golăneala și șmecheria), școala franceză de fotbal este chiar o școală. Adică un loc în care niște profesori predau elevilor elementele de bază ale profesiei de fotbalist.
Acolo nu "se fură meserie", se învață. Foarte important, supradotații, cazul lui Mbappe, nu beneficiază de statutul de exceptați de la procesul de pregătire. Sunt doar niște talente mai mari printre colegi care au aceleași aspirații.
Tribunalul poporului dinamovist
Bănuiesc că pe dinamoviști îi interesează mai puțin acum secretul lui Balthazar Pierret și al școlii franceze. Este timpul când tribunalul poporului dinamovist caută vinovați pentru cea mai mare rușine din istoria clubului. Voci importante din trecutul mai apropiat sau mai depărtat al echipei din Ștefan cel Mare i-au numit pe responsabilii dezastrului. În ordine cronologică, ar fi mai întâi acționarii trecutului poleit în aur – Badea, Borcea, Turcu, Walter. Vine la rând apoi Ionuț Negoiță, cel care a preluat echipa insuflându-i condiția de club mic și mentalitatea de Hagi Tudose care taie coada pisicii că se face frig în casă.
A obosit și Pasărea Phoenix să tot renască!
Coaforul și spaniolii inventați tot de Negoiță par personaje dintr-o comedie neagră. Mai la vale, Șerdean, Mureșan și Zăvăleanu au parazitat ecosistemul fiecare după puterile lui. Nici măcar DDB-ul nu a scăpat de suspiciuni, căci banul e ochiul dracului. Nomenclatorul vinovaților se apropie de final cu antrenorii perindați la conducerea echipei. Bonetti, Rednic, Stoican, Uhrin. Puteam să fim și noi, echipa ar fi arătat la fel. La sfârșit de tot, își târșâie picioarele batalionul celor 53 de jucători care au făcut parte din lotul apocalipsei lui Dinamo. Jucători de duzină, fotbal pe măsură.
Urmează falimentul, nu există altă perspectivă. Cine evocă legenda cu renașterea Păsării Phoenix nu este un amator de metafore literare, ci un apropiat al celorlalte versiuni de Dinamo. Începe dansul între FC, ACS și CS!
{{text}}